brăilean de Bucureşti

Cum în ultima vreme inspiraţia m-a părăsit aproape total, m-am apucat zilele acestea să îmi analizez blogul, una din porţile mele de legătură cu lumea virtuală, alături de Yahoo Messenger şi cele trei adrese de mail. Multe nu ar fi de zis, doar câteva (decât câteva, pentru bucureşteni ) aspecte ce m-au surprins, pentru că până acum nu le conştientizasem.
Primul ar fi că am descoperit că am aveam un blogroll misogin, nici una dintre fetele pe care le citesc cu plăcere zilnic neapărând în lista mea de bloguri. Astfel am purces la o reorganizare a acestuia, au dispărut câţiva bloggeri de care am fost dezamăgit în ultima vreme şi au apărut două fete ce îmi înseninează aproape fiecare zi în care postează, Jane in the attic şi Tomata cu scufiţă.
Apoi, cu ajutorul Woopra, un instrument de monitorizare a traficului muuult mai bun (părerea mea) decât trafic.ro am observat cu plăcere şi satisfacţie deosebite că am cititori în locuri despre care nu am auzit în viaţa mea, cum ar fi localitatea Deleşti din judeţul Vaslui. În afară de spamurile de rigoare, am vizite regulate din Londra, Washington, Haga, Chicago, Iaşi, Otopeni, Curtea de Argeş şi, evident, Bucureşti şi Brăila. Mai apar, destul de des, Timişoara, Cluj-Napoca, Constanţa şi Galaţi.
Cel mai interesant aspect mi se pare însă modul în care au ajuns întâmplător oameni pe blogul meu, căutând informaţii diverse pe Google. Astfel, pe lângă banalele cezar manu, brăila, brăilean, bucureşti, am avut vizitatori ce au căutat, printre altele, următoarele: concursuri cu tauri, poze nimeni altul, poze vechi, copilărie, presă brăileană, formaţia paradox din brăila, a murit michael jackson, ce citesc tinerii sau, preferatul meu, scandaluri sexuale în bucureşti.
Va urma…

Sâmbătă seară am fost la teatru (să trăieşti, Zdubă!).
Nu intenţionez să-mi  fac un obicei din a realiza cronica fiecărei piese vizionate, fiecare dintre noi simte altfel, deci nu voi intra prea mult în detalii. Piesa lui Arthur Miller, Toţi fiii mei,  în regia lui Ion Caramitru, schiţează într-un mod tragic, presărat cu accente violente,  un tablou complet al ceea ce înseamnă încălcarea principiilor moralităţii, renunţarea la adevăr şi împlinirea visului american păşind pe cadavre la propriu. Piesa vorbeşte despre faţa nevăzută a războiului, care face victime nu numai pe câmpul de bătălie, dramele şi traumele sale însoţind, chiar şi după terminarea luptelor, generaţii întregi. Vină, durere, moarte, regrete tardive şi furia neînţelegerii şi neputinţei sunt efectele unei combinaţii stranii dintre război şi dorinţa de îmbogăţire cu orice preţ. Victor Rebengiuc îi dă viaţă lui Joe Keller, un om aparent banal, prosper om de afaceri, cap de familie, soţ şi tată iubitor, transformat treptat în erou negativ, care trebuie să răspundă pentru faptele sale în faţa instanţei supreme, fiul său Chris, interpretat magistral de Dragoş Stemate. Restul ar fi bine să-l descoperiţi singuri! Eu zic că nu o să vă pară rău…

1. Dimineaţa la birou, aştept ca automatul de cafea să-şi termine treaba şi să mai scap de ceaţa din faţa ochilor. Pe scări, tacticos, cu siguranţa omului care ştie întotdeauna ce face şi, mai ales, de ce face, urcă un coleg de la IT. Îl salut cuviincios: “Bună dimineaţa!”. Răspunsul lui mă lasă mască: “Re:!”. După strângerea bărbătească de mână, îl întreb: “Auzi, tu după ce faci vreo boacănă, dai Ctrl+Alt+Delete şi o iei de la capăt?”. Credeam că l-am încuiat cu gluma mea genială, însă replica lui e şi mai tare decât prima: “Asta fac începătorii, eu dau Ctrl+Z…” Şi să mai spună lumea că IT-iştii nu au simţul umorului.

2. Împreună cu un prieten, ne aşezăm la masa unei terase bucureştene. “Două Beck’s, te rog!” dau eu comanda superior. “Decât Ursus şi Heineken mai avem!”, vine răspunsul ospătăriţei excesiv de machiată. M-am ridicat şi am plecat, fără nici o altă explicaţie…

3. Am un prieten care, mai nou, şi-a găsit un maestru pe la Braşov, care cică vindecă aproape orice boală, citeşte chakre, karme, aure, vede aproape tot şi ştie aproape tot, ţine prelegeri despre spirit şi înălţări spre straturi superioare ale existenţei şi alte asemenea bazaconii lucruri. Aseară, prietenul mi-a dat o lovitură grea: “Maestrul meu nu are nevoie de memorie, el se duce unde şi când vrea el, pentru a afla ceva…” Hai, să mori tu?!

4. Seara la o terasă în Vamă, un bun prieten monologhează despre liderul spiritual al sectei japoneze Aum: “Asahara a urmat cursurile şcolii primare într-un centru especially pentru blind kids, el fiind singurul care vedea cu un ochi. Astfel, a devenit the bully of the school, căruia toţi îi ştiau de frică. În timp, şi-a superinflicted his ego, ajungând să se creadă un zeu…” Ia mai zip it, băi corporatistule!

5. Doi amici se contrazic pe o temă oarecare. Unul are 35 de ani, celălalt 28. Într-un moment mai aprins al discuţiei, cel mai în vârstă se foloseşte de următorul argument: “Eşti prost, eu am dreptate mă, pentru că sunt mai bătrân!”. Fără să încerc să iau partea vreunuia dintre ei, îl întreb: “Atunci înseamnă că toţi proştii ar trebui să moară de tineri?”. End of discussion.

şi tot restul…

era şi timpul… link primit de la Răzvan. Genial!

România a câştigat Cupa Mondială la handbal feminin după un meci cu Norvegia, campioana europeană şi olimpică în exerciţiu. O performanţă la care compatrioţii noştri purtători de crampoane şi porecliţi jucători de fotbal, doar visează, dar totuşi cele două mari cotidiene de sport româneşti nu catadicsesc să anunţe acest lucru. În schimb, avem iar n declaraţii ale oligofrenului care se foloseşte de ochiul dracului pentru a-şi asfalta calea spre Dumnezeu şi alte ştiri incendiare despre “sportul rege”… Băi idiotule retardat, jeg uman, lătură cu miros de şobolan putrezit, tu nu mai mori odată, să mă pot uita şi eu liniştit la televizor şi să citesc într-un ziar sportiv articole despre sport? MORI, CIOBANE!!! pac pac, mă-nţelegi?

Motivele absenţei îndelungate sunt personale şi plictisitoare, aşa că trec direct la fapte. Am primit astăzi o leapşă de la Jane şi, cum am dezamăgit-o deja o dată pe anul ăsta, consider că e cazul să mă conformez. Aşa că, să pornim:

1. Dacă ai putea să intri şi să trăieşti într-o carte, care ar fi aceasta ? Motivează alegerea făcută! (dar într-un film? dar într-un cântec?)
Încă de pe când am citit-o, mi-am dorit să fiu un personaj în Citadela lui A.J. Cronin. Mă imaginam a fi colegul de cercetări al lui Andrew Manson, iar asta se reflectă şi astăzi în dorinţa mea de a deveni cercetător britanic. Revenind la un ton serios, cartea aceasta, pe lângă faptul că mi-a încântat mie sufletul, a stârnit o adevărată revoluţie la vremea apariţiei ei, vorbind englezilor despre sistemul medical corupt al acelor vremuri (sfârşitul anilor ‘30) şi determinând în mare proporţie victoria laburiştilor din ‘45. Ea a fost punctul de plecare în declanşarea reformei sistemului sanitar britanic (poate nu ar strica aşa ceva şi la noi) şi cum eu sunt mai revoluţionar şi mai reformator din fire, să trăiesc în mijlocul acţiunii acestui roman ar fi fost o împlinire. Plus că, la apogeul carierei, dr. Manson şi soţia sa se mută la Londra.
Filmul în care aş vrea să trăiesc este de departe In Bruges. Linişte, un oraş superb, bere şi ciocolată. Plus doi irlandezi ai naibii de simpatici.
Cântec? Hmmm… deocamdată trăiesc în Boulevard of Broken Dreams (de la Green Day, nu Smokie), aşa că nu mă văd deocamdată în altul.

2. Dacă ai putea să-ţi alegi prenumele, care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?
Cum bănuiesc că Cezar iese din discuţie, aş alege tot un nume cu rezonanţă romanică, Traian de exemplu. Sau Tiberiu. În nici un caz Aurelian. Dacă aş fi fată, mi-ar plăcea să mă cheme Maria sau Mădălina. În orice caz, să înceapă cu M, să-şi strângă buzele de necaz că nu mă pot avea, atunci când îmi rostesc numele, toţi porcii ăştia de bărbaţi.

3. În ce altă ţară ai vrea să trăieşti pentru 1 an şi de ce?
Trinidad Tobago. E mai greu de explicat de ce. Să spunem că pentru climă şi apropierea de Venezuela, ţară ce scoate pe bandă rulantă Miss World-uri.

4. Care e visul cel mai neobişnuit pe care l-ai avut şi pe care ţi-l aminteşti?
Oh, Doamne! S-a întâmplat acum vreo doi ani… Înmormântarea mea. Nu arătam chiar rău, aveam costum de fiţe, dar eram numai eu (în sicriu şi pe marginea gropii), un popă şi un gropar. Probabil restul nu ştiau că murisem… În schimb am apreciat la nenea în costum de ninja că mă trimitea la loc cu linişte, loc cu verdeaţă. M-am trezit destul de speriat, dar mi-a trecut repede după ce m-am jucat cu Max.

5. Povesteşte o zi din viaţa ta imaginându-ţi că eşti un animal.
Mă trezeşte la 5 a.m. idiotul ăla de cocoş de munte, sau ce naiba o fi, dar adorm repede la loc, pentru că o piatră bine ţintită pune capăt serenadei. Pe la 10 mă trezesc şi  îmi fac rondul printre mai tinerele femele nou apărute în clan. Ochesc una şi încep să-i fac curte asiduu. Maică-sa nu vede cu ochi buni relaţia dintre noi, drept urmare femela e izgonită din clan, iar eu rămân cu coada în aer şi inima zdrobită. Până pe la 6 seara, mănânc furnici (cele roşii sunt delicioase), vreo două rădăcini de arbuşti uscaţi şi beau apă cu nemiluita dintr-un râu aproape secat. Când nu fac toate astea, sunt doar o biată suricată într-un clan de 30. Îmi trăiesc fiecare clipă aşteptând să vină cei de la Animal Planet să mă facă vedetă şi să pot avea orice femelă. Chiar şi din alte specii.

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană şi de ce ai ales-o?
Aş vrea să fiu pentru o săptămână fiul Angelinei Jolie (and one that’s still nursing ). Motivele cred că sunt mai mult decât evidente. Serios vorbind, cred că mi-aş dori să fiu Modigliani. Toată viaţa lui a fost un roman, sau film dacă doriţi… e prea mult de povestit de ce…

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ţi-ar fi primele gânduri şi ce ai face prima dată?
Cum naiba am rămas tocmai eu singur pe lume şi unde am greşit? Apoi aş căuta o maşină şi aş merge în toate locurile din lume în care vreau să merg şi în care momentan nu pot ajunge (muzee, biblioteci, oraşe, plaje, munţi, tot, tot, tot…). Nu cred că voi mai putea face altceva după ce termin cu vizitele.

Sper că mi-a ieşit bine! Cât de curând, promit să revin şi la scris.

Te-am blocat fraiere şi mă mişc de aici când are muşchii mei chef!!!

Gunoiul să-l ridice cine are chef!

Pe mine să nu contaţi!

Pentru că Jane e atât de entuziasmată de proiectul acesta, am zis că nu strică să îi dau şi eu o mână de ajutor şi să anunţ evenimentul. Mai multe găsiţi aici, sau cu un clic pe bannerul din dreapta paginii.

Am plecat spre Brăila. Să mai ia sufletul meu încă o pauză… Ne auzim sper, duminică seară, după ce îi batem pe ne bate dinamo. FORZA STEAUA!!!                     

               
Maxu’, scoală, că vin!!!

În volumul Bunul, răul şi urâtul în cinema, Andrei Gorzo spunea: “Dacă le vezi aşa cum trebuie, adică la cinema, fără întreruperi, filmele ţi se întâmplă. Întâmplările din ele rămân întipărite în programul zilei tale, undeva între celelalte întâmplări pe care le-ai trăit şi cele pe care le vei visa la noapte.” Ce bine sună lucrurile în cărţi!  Am fost aseară la film la Mall Vitan (că deh, tot locuiesc în vecinătate) şi am realizat că, în ziua de astăzi, e din ce în ce mai greu să urmăreşti un film în linişte la cinematograf. Un cuplu de imbecili, că alt epitet nu găsesc, aşezat la numai două scaune în dreapta mea, alesese să îşi aducă la vizionare şi bebeluşul în vârstă de numai câteva luni, care a plâns şi s-a foit pe întreg parcursul celor 133 122 de minute ale filmului. Exact în stânga mea, o puştoaică aflată în pragul menstruaţiei şi lipsită de cea mai fină urmă de inteligenţă “uitase” să îşi dea iPhone-ul pe silent şi explica tuturor celor ce o sunau, după politeţurile de rigoare care ţineau între 2 şi 3 minute , că nu mai poate vorbi că deranjează lumea din jur. La al treilea telefon, am liniştit-o eu, explicându-i că e prea târziu, deja ne deranjase pe toţi. Capacul a fost pus tot de această nesimţită, care, la al 5-lea telefon primit în timpul filmului, nu şi-a mai recunoscut melodia, lăsându-l să sune continuu, până când am întrebat-o timid, dacă nu cumva vrea să răspund eu în locul său, în caz că ea se simte prea ocupată sau extenuată. N-a priceput aluzia, aşa că nu mi-am mai obosit gura. Nu vă mai spun că la final a lăsat şi paharul de suc şi punga de floricele între scaune, pentru că era de la sine înţeles. Însă cea mai hilară fază din toată povestea mi s-a părut numele cu care mama handicapatei era trecută în memoria telefonului: Sweet Mom X!!! Adânc, nu? A, mă-sa era chiar cea care iniţiase ultimul apel, cel la care nu voia să răspundă idioata…

P.S.: în weekend plec la Brăila

23 august. Ziua în care România a întors armele împotriva fascismului. Ziua care a scurtat al doilea război mondial cu cel puţin 6 luni de zile (sau cel puţin aşa se spune). Asta în faţa istoriei.
În conştiinţa mea, 23 august este ziua lui Mihai şi atât. Cum o astfel de zi merită  a fi sărbătorită numai în locaţii selecte, vineri 21 august, îmbarcaţi în două maşini, am pornit spre munţii Buzăului, singurele informaţii despre destinaţie fiind câteva impresii preluate de pe net şi o indicaţie a viitoarei noastre gazde, “după Nehoiu, faceţi dreapta spre Gura Teghii (sau Gaura Ţevii)”. Ce nu ne-a spus însă dumneaei este că drumul spre dreapta era un drum plin de pietre, pe care o maşină rulând cu mai mult de 20 km la oră ar fi fost considerată bolid, iar şoferul ei un vitezoman incurabil. Însă toate înjurăturile şi nervii acumulaţi în cei 17 km, au dispărut ca prin minune odată ajunşi la destinaţie, satul Varlaam din comuna mai sus amintită. Pensiunea în care am stat, denumită foarte inspirat pensiunea Varlaam, îşi iţea creştetul roşu din mijlocul pădurii, parcă strigând “aici! sunt aici!”. Dotările au satisfăcut pe toată lumea, curte cu flori multe şi foarte colorate, iarbă cât cuprinde, chiar şi o căpiţă de fân. Undeva în lateral, un grătar numai bun pentru Mariusică să-şi etaleze încă o dată, dacă mai era nevoie, calităţile de bucătar desăvârşit. Nu degeaba proprietarii au alintat-o Peleşul de la poalele Penteleului.
Nu o să intru în toate detaliile excursiei, pot să vă spun că peisajele sunt superbe, că am urcat cu elan adolescentin până a început Mihai să gâfâie, mai bine zis să horcăie, de am zis că îşi dă duhul în creierul munţilor, iar perspectiva coborârii cu un surplus de 100 de kg la bagaj nu părea prea încântătoare, aşa că am fost nevoiţi să facem cale întoarsă după un popas de jumătate de oră.
Am fost şi la cascada Fără Nume şi am aruncat cu pietre în micul lac ce se formase la baza ei, de ziceai că ne-am transformat cu toţii în castori ce vor cu orice preţ să construiască un baraj în calea apei.
Una peste alta, a fost o experienţă reuşită, extrem de reconfortantă pentru creierii mei atât de încercaţi în ultima vreme. Bonusul ce a pus cireaşa pe tortul desfătării mele a fost că Vodafone-ul era singurul operator de telefonie mobilă fără semnal în Varlaam, aşa că telefonul meu a fost folosit doar pe post de aparat foto.

În anii adolescenţei încercam cu prietenul Sorin să recreăm atmosfera videoclipului Evidence, umezindu-ne degetele în paharele de vin sau bere, ne mândream mai pe la toate petrecerile că aveam piesa Easy la o calitate demnă de formatele digitale din ziua de azi şi urlam ca nebunii când auzeam Ashes to Ashes. Sâmbătă seară eu am avut şansa să îmi văd trupa preferată din anii liceului într-un concert live. Sorin nu a putut auzi decât la telefon (cu atât am putut ajuta de data asta) sărbătoarea sonoră din Sala Polivalentă, dar şi aşa, cred că a fost destul de emoţionat. Deşi unii spectatori au plecat dezamăgiţi, printre ei aflându-se şi Costi Rogozanu, eu unul am trăit o mare bucurie. Nu ştiu de ce, dar am simţit nevoia să împart cu voi acest lucru.

Cuţu’ a venit pe lume într-o seară rece de toamnă. Era cel mai mic şi mai plângăcios pui dintre cei cinci ai căţeluşei aciuate de vreo doi ani la scara blocului. Băieţelului i s-a făcut milă de el şi cum se părea că până şi cea care îi dăduse naştere îl respinge, l-a luat şi l-a adus în casă. A rezistat cu înverşunare, lacrimi şi promisiuni de note mai mari, opoziţiei ferme a mamei, care găsea tot felul de pretexte pentru a nu păstra lighioana şi cuţu’ a devenit rapid un membru al familiei. Avea locul lui de dormit, într-un vechi coş de rufe, transformat brusc în pătuţ, mergea la toaletă şi îşi făcea nevoile în tăviţa special amenajată pentru el. Nu cerea niciodată mai multă mâncare decât i se oferea, dar chiar şi aşa, nu a simţit niciodată ce este foamea, cele două farfurioare de ciorbă, una pentru mâncare uscată, cealaltă pentru hrană umedă, fiind mai mereu pline ochi. Seara era momentul preferat al zilei, moment în care cuţu’, ghemuit în braţele băieţelului, urmărea, alături de restul familiei ştirile la televizor. Înclina capul gânditor atunci când ceva i se părea a fi în neregulă cu mersul lucrurilor în lumea politico-economică, scâncea timid când vreo catastrofă teribilă era relatată cu zâmbetul pe buze de către prezentatoarea pe care părea să nu o tulbure nimic. Când începeau ştirile sportive, urmărea atent veştile despre echipa preferată, apoi, într-un dezinteres total faţă de restul emisiunii, se îndrepta spre toaletă şi apoi în dormitor, unde îl aştepta cuminte pe frăţiorul lui.
Cuţu’ avea o personalitate puternică şi o memorie de elefant. Nu-l putea suferi pe vecinul de la etajul 4, pe care îl auzise vorbind la telefon cu un prieten despre necesitatea eutanasierii câinilor comunitari. Deşi avea o casă şi un stăpân acum, nu îi uitase pe mama şi fraţii săi, care dispăruseră însă de ceva vreme din preajma blocului. Pe vecin îl trata cu dispreţ, încercările acestuia de a-i intra în graţii lovindu-se mereu de refuzul aristocratic al cuţului. Insistenţa iubitorului de căţei cu stăpân era răsplătită cu un mârâit plin de ură şi un lătrat lung, întins pe vreo 3 octave.
Într-o zi însă, ceva inexplicabil s-a petrecut cu puiul nostru de căţel. Agitat încă de dimineaţă, nu-şi găsea locul, îşi ţinea coada între picioare şi mârâia întruna. De fapt era mai mult un scâncet, dar cei din casă l-au perceput mai mult ca pe o toană a cuţului. Abia spre seară, când se pregăteau de urmărit ştirile, s-au lămurit ce se întâmplase. În noaptea de dinainte, când toţi din casă dormeau adânc, cuţu’ rupsese două perechi de pantofi ai mamei, din motive inexplicabile, probabil, până şi pentru bietul animal. Decizia a fost luată fără acordul puştiului, în doar câteva minute, fără drept de recurs. Cuţu’ se va muta la bunica la curte.
După câteva săptămâni, parcă nu mai era el. Avea mâncare, o curte destul de spaţioasă prin care să zburde, bunicii îl iubeau mult şi îl alintau des, dar dormitul afară, chiar dacă într-o cuşcă special construită de bunelul, din lemn de nuc, reprezenta un adevărat chin pentru căţelul nostru. În plus, îi lipseau serile din faţa televizorului, seri în care se cuibărea în braţele puştiului, părintele său adoptiv. Tristeţea sa a impresionat-o, în cele din urmă, pe mamă, care a acceptat revenirea în apartamentul de trei camere a lui cuţu’. Întors acasă, impresia a fost că cele câteva luni petrecute la curte nu fuseseră decât un vis urât. S-a dus glonţ spre locul de la baie şi şi-a verificat toaleta. Apoi în bucătărie spre bolul cu mâncare deja pregătită. A dat satisfăcut din codiţă şi şi-a luat în primire locul de pe fotoliu în aşteptarea ştirilor de seară. Au trecut aşa ani buni şi în cele din urmă, cuţu’ şi-a dat obştescul sfârşit la o vârstă destul de înaintată. A fost înmormântat în curtea pe care a urât-o din tot sufletul.
Poate părea ciudat ca un câine să aibă preferinţe pentru o viaţă caracteristică rasei umane. Însă cu adevărat bizar şi înfricoşător este atunci când unii dintre semenii noştri bipezi încep să latre şi sar să muşte din senin, fără motiv şi fără preaviz…

special pentru Radu