brăilean de Bucureşti

Atunci când era mic, îi plăceau foarte mult Şeherezada şi ale ei poveşti nemuritoare. Îşi propusese să le citească şi el în fix o mie şi una de nopţi, dar nu avea răbdare. Devora săptămâni întregi în câteva ore. Era stăpânul timpului, era Cronos însuşi şi se juca cu timpul aşa cum voia el… Cel mai mult îi plăcea să facă noapte… Atâta linişte şi atâta timp… Noaptea se simţea acasă…
Acum însă începuse să se teamă deja de apropierea nopţii, de parcă Omul Negru din jocurile copilăriei, de pe maidanul astăzi plin de garaje, s-ar fi întors mai mare şi mai rău, decis să-l consume acum odată pentru totdeauna. Dar pentru a vedea stelele, e nevoie de întuneric, aşa învăţase… Fiecare zgomot era sursă de bătăi de inimă şi cap… Începu să îşi aducă aminte de început, de sfârşitul lăsat în spate şi de ideea cu drumul… Notase totul meticulos pe hârtie, să nu uite, să fie sigur că a făcut totul perfect. Se trezi după două zile, înghesuit într-o garsonieră pe care trebuia să o împartă cu cărţile lui, ce acum îl sufocau şi îl scoteau din minţi…
Dimineaţa îşi savura tacticos cafeaua pe marginea patului, mândru de faptul că mai supravieţuise o noapte luptei. Va veni ea şi ziua victoriei finale, ştia asta, era atât de sigur, încât îşi făcea şi planuri de viitor… Vai, dar ce nu va face el? Nici măcar cerul nu era o limită… Însă deocamdată trebuia să termine naibii cu războiul ăsta ciudat… Până la urmă, Omul Negru nu există, iar dacă ar exista, ar fi exact cum şi-l imaginase el în copilărie. Omul Negru nu era negru, purta doar haine negre. Iar asta e o mare diferenţă. Cum naiba de nu îl văzuseră aşa şi ceilalţi copii? Adică, în esenţă, Omul Negru era un fel de haiduc, iar haiducii nu sunt chiar ca în filme, ei sunt oameni duri, cu chipurile brăzdate de griji şi nevoia de a face bine. Haiducul nu cântă melodii de la Phoenix, nu pupă copii şi nu face băi de mulţime, el face doar bine. Altora. Metodele sale sunt încărcate de o oarecare violenţă, dar asta numai pentru că haiducul e un om grăbit, nu are timp de pierdut…
Hotărî pe loc să încerce o altă abordare a problemei… Doar nu degeaba citise atât la viaţa lui, trebuia să-i folosească la ceva, nu? Parcă era ca atunci pe plajă, când a fost întrebat fără preaviz dacă a auzit de Rebeca lui Daphne du Maurier, iar el auzise doar de autoare, dar a reuşit să ducă dialogul până la final. Ha! Englezoaica Daphne du Maurier! Era ca şi cum pe el l-ar fi chemat Johansson Vasile şi ar fi fost născut în Bulgaria din părinţi spanioli, aciuat vremelnic pe malul Dunării. Trecu repede peste amintirea cu plaja, dar se blocă la un alt gând. Oare ai nevoie de paraşută pentru skydiving?!? Îi luă vreo câteva minute, dar cel mai bun răspuns pe care a reuşit să-l găsească a fost că ai nevoie doar dacă vrei să sari şi a doua oară. În fapt şi la urma urmei, de ce ar fi făcut el skydiving?
El avea alte planuri. Urma să fie un învingător şi încă de o manieră elegantă. Îi plăcea cuvântul ăsta, dar numai la feminin. Elegantă! Era un cuvânt bogat, corpolent, ca vinurile din cramele moldoveneşti.
Se apropia seara însă, iar el nu îşi definitivase planul de acţiune. Va încerca o abordare pragmatică, bazată pe argumente raţionale, fără impulsuri de moment şi, mai ales, fără emoţii… Aştepta întunericul calm, neclintit de lângă masa pe care încă mai stăteau ibricul şi cana cu cafea. Avea să lupte cu armele lui, cuvintele… Era o luptă nedreaptă, ştia, avantajul era net de partea sa, dar nu mai suporta să prelungească la infinit acest război. Victoria nu avea cum să-i scape şi era atât de sigur de ea, încât dorea să sărbătorească de pe-acum.
Zgomotul uşii trântite nu îl surprinse… era pregătit, cu limba încordată:
- Spune-mi, te rog, dacă iubirea e oarbă, cum de poate exista dragostea la prima la vedere?
- Ai să fii surprins, veni răspunsul direct şi mult mai rapid decât se aştepta. Există chiar şi dragoste la prima citire!
De data asta nu îi ieşise. Pierduse iar… Oftă şi închise ochii în aşteptarea dimineţii… Altă zi, altă strategie…

This entry was posted on Tuesday, March 23rd, 2010 at 15:08 and is filed under suflet. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.