post scris în grabă, debusolat şi totuşi optimist
De ceva vreme, drumurile spre birou de dimineaţă, îmi sunt întrerupte de un individ care inevitabil îmi cere o ţigară. Angajat al Rosal, mă abordează la ieşirea din scara blocului, rezemat într-o relaxare totală în mătura din dotare, privind cu lehamite coşul de gunoi cu rotile, ce pare că nu a mai văzut gunoi de ceva timp… În fiecare dimineaţă, acest om mă alintă cu apelativul şefu’ , eu îl refuz de fiecare dată, dar în acele momente mă întreb cum naiba reuşesc unii oameni să aibă vicii pe care nu şi le pot permite. Dacă nu îţi ajung banii de alcool, tutun, cofeină sau femei, renunţă omule la ele, cum dracu’ de ai devenit dependent?!? Oare dependenţa asta nu e doar iluzie?
La câteva blocuri de mine, pe strada Călugăreni, am descoperit acum vreo săptămână, Asociaţia Românilor Sinceri… Sinceritate, altă iluzie… Un cuvânt frumos, uşor de rostit, dar atât de gol de substanţă… Cine naiba mai e sincer astăzi? Nici măcar eu, care mă ascund în spatele unor cuvinte, pentru a masca neputinţa de a opri timpul… Cum de am ajuns aşa brusc să vorbesc cu prietenii în şoaptă, să ne uităm tot timpul peste umăr, să avem probleme despre care acum 6 luni nici nu credeam că există? Sinceritate… De unde atâta sinceritate, când am ajuns să consumăm reality show-uri regizate la TV, cafea decofeinizată, bere fără alcool, ţigări fără nicotină, “icre” de fasole, femei de cauciuc, presă fără informaţie, iubiri fără dragoste, dulciuri fără zahăr, buget fără surse de finanţare, vibratoare fără baterii…. Muncim fără să luăm salariu, iar alţii iau salariu ca să stea…
Da, deja nu mai e secret, firma în care am lucrat (Airbites) nu mai există, a fost cumpărată de un concurent mult mai mare şi mai potent financiar (RCS & RDS)… E normal, ăsta e capitalismul, peştele mare înghite pe cel mic, balonul e rotund sau poate şi-au dorit mai mult victoria. 
Nu asta este important, ci felul în care au ales, de exemplu, să se poarte noii acţionari, cu o parte din colegii mei. Umilinţă şi batjocură sunt cuvinte ce doar creează o imagine apropiată de realitatea cu care se confruntă de câteva zile colegii de la biroul din Iaşi… Chemaţi de pe o zi pe alta la Bucureşti, cazaţi într-o magherniţă la marginea capitalei şi puşi să sape şanţuri (băieţii) şi să împartă fluturaşi (fetele), indiferent de poziţia ocupată şi pregătirea profesională, au fost daţi afară pentru indisciplină. Dacă refuzul umilinţei este indisciplină, da, sunt vinovaţi. Sunt vinovaţi că au pierdut nopţi pe drumuri, că au crezut că le va fi bine, că unii au lăsat acasă familii pentru a nu-l supăra pe marele şef…
Ei bine şi în tot rahatul ăsta, eu, care am fost unul dintre norocoşi, plecarea mea din firmă fiind una cât se poate de elegantă şi în condiţii amiabile, mă întreb de ce naiba trebuie să mai existe lucrurile astea? De ce trebuie să ne mai zbatem să facem să fie bine, când de fapt, puterile noastre sunt atât de limitate, încât nu am putea stârni o furtună nici măcar într-un pahar cu apă… De ce trebuie eu să îmi fac iluzii, când aceeaşi minte care mă poartă în cele mai frumoase locuri, gânduri şi trăiri, îmi spune că greşesc?!? Şi, în tot amalgamul ăsta de sentimente, mă întreb de ce naiba sterilizează americanii seringile cu care îi injectează letal pe condamnaţii la moarte?!? E un gest de ultimă atenţie şi îngrijire, sau doar o „aroganţă”?
Ufff, afară e primăvară, poate va fi mai bine…
Aaaa, un sfat şi totodată o rugăminte, pentru prietenii mei, cercetătorii britanici: din cauză că în ultima vreme sunt agresat pe mail cu tot felul de medicamente care mă vor ajuta să „increase my penis”, nu faceţi voi un medicament care să „decrease their vaginas”??? 
Ce bine e să râzi!
