Un an fără tine, bunule!
17 decembrie 2008, aştept să intru cu Gâza la ITP. Telefonul sună! Pentru prima oară în atâta timp, soneria îmi pare schimbată. Cu voce tremurândă, mama îmi spune: “Gata! S-a dus!”. Ochii mi se inundă de lacrimi, uit de frig şi de ninsoarea ce cădea atât de lin peste Bucureşti şi plâng… Bunul meu nu mai e!
Cu o seară înainte, mama mă anunţa plângând în hohote că tătăiţul meu nu mai are mult de trăit, însă EL s-a grăbit… TREBUIA să ne vedem de Crăciun… mă aştepta, iar eu îi promisesem că vin…
Bunule, pentru că m-ai învăţat să merg, să înot, pentru primul meci de fotbal pe stadion, pentru Steaua, pentru sandvişurile din pauza mare, pentru că ai plâns pentru mine, pentru că ai suferit ca să nu sufăr eu, pentru că m-ai ţinut în braţe, pentru că m-ai iubit mai mult decât pe tine, pentru Karlovy Vary, pentru colinde, pentru Dunăre, pentru că ai văzut în mine mai mult decât a văzut oricine, pentru glumele şi zâmbetele tale, pentru tot, bunule, îţi mulţumesc! Nu te voi uita niciodată!
January 6th, 2010 at 17:01
Condoleante pentru bunul tau…Tin sa-ti spun ca am avut si eu un bunicut care a fost tarcovnic(cantaret la biserica)si penru care impartasesc aceleasi sentimente si amintiri placute ca si tine.El a fost cel care m-a invatat sa vad doar partea buna a personalitatii oamenilor ca sa nu urasc pe nimeni si sa pot darui oricui parte din sufletul meu.El mi-a predat lectia fericirii interioare si bucuria de a o gasi in tot ceea ce fac.
Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!