brăilean de Bucureşti

Atunci când era mic, îi plăceau foarte mult Şeherezada şi ale ei poveşti nemuritoare. Îşi propusese să le citească şi el în fix o mie şi una de nopţi, dar nu avea răbdare. Devora săptămâni întregi în câteva ore. Era stăpânul timpului, era Cronos însuşi şi se juca cu timpul aşa cum voia el… Cel mai mult îi plăcea să facă noapte… Atâta linişte şi atâta timp… Noaptea se simţea acasă…
Acum însă începuse să se teamă deja de apropierea nopţii, de parcă Omul Negru din jocurile copilăriei, de pe maidanul astăzi plin de garaje, s-ar fi întors mai mare şi mai rău, decis să-l consume acum odată pentru totdeauna. Dar pentru a vedea stelele, e nevoie de întuneric, aşa învăţase… Fiecare zgomot era sursă de bătăi de inimă şi cap… Începu să îşi aducă aminte de început, de sfârşitul lăsat în spate şi de ideea cu drumul… Notase totul meticulos pe hârtie, să nu uite, să fie sigur că a făcut totul perfect. Se trezi după două zile, înghesuit într-o garsonieră pe care trebuia să o împartă cu cărţile lui, ce acum îl sufocau şi îl scoteau din minţi…
Dimineaţa îşi savura tacticos cafeaua pe marginea patului, mândru de faptul că mai supravieţuise o noapte luptei. Va veni ea şi ziua victoriei finale, ştia asta, era atât de sigur, încât îşi făcea şi planuri de viitor… Vai, dar ce nu va face el? Nici măcar cerul nu era o limită… Însă deocamdată trebuia să termine naibii cu războiul ăsta ciudat… Până la urmă, Omul Negru nu există, iar dacă ar exista, ar fi exact cum şi-l imaginase el în copilărie. Omul Negru nu era negru, purta doar haine negre. Iar asta e o mare diferenţă. Cum naiba de nu îl văzuseră aşa şi ceilalţi copii? Adică, în esenţă, Omul Negru era un fel de haiduc, iar haiducii nu sunt chiar ca în filme, ei sunt oameni duri, cu chipurile brăzdate de griji şi nevoia de a face bine. Haiducul nu cântă melodii de la Phoenix, nu pupă copii şi nu face băi de mulţime, el face doar bine. Altora. Metodele sale sunt încărcate de o oarecare violenţă, dar asta numai pentru că haiducul e un om grăbit, nu are timp de pierdut…
Hotărî pe loc să încerce o altă abordare a problemei… Doar nu degeaba citise atât la viaţa lui, trebuia să-i folosească la ceva, nu? Parcă era ca atunci pe plajă, când a fost întrebat fără preaviz dacă a auzit de Rebeca lui Daphne du Maurier, iar el auzise doar de autoare, dar a reuşit să ducă dialogul până la final. Ha! Englezoaica Daphne du Maurier! Era ca şi cum pe el l-ar fi chemat Johansson Vasile şi ar fi fost născut în Bulgaria din părinţi spanioli, aciuat vremelnic pe malul Dunării. Trecu repede peste amintirea cu plaja, dar se blocă la un alt gând. Oare ai nevoie de paraşută pentru skydiving?!? Îi luă vreo câteva minute, dar cel mai bun răspuns pe care a reuşit să-l găsească a fost că ai nevoie doar dacă vrei să sari şi a doua oară. În fapt şi la urma urmei, de ce ar fi făcut el skydiving?
El avea alte planuri. Urma să fie un învingător şi încă de o manieră elegantă. Îi plăcea cuvântul ăsta, dar numai la feminin. Elegantă! Era un cuvânt bogat, corpolent, ca vinurile din cramele moldoveneşti.
Se apropia seara însă, iar el nu îşi definitivase planul de acţiune. Va încerca o abordare pragmatică, bazată pe argumente raţionale, fără impulsuri de moment şi, mai ales, fără emoţii… Aştepta întunericul calm, neclintit de lângă masa pe care încă mai stăteau ibricul şi cana cu cafea. Avea să lupte cu armele lui, cuvintele… Era o luptă nedreaptă, ştia, avantajul era net de partea sa, dar nu mai suporta să prelungească la infinit acest război. Victoria nu avea cum să-i scape şi era atât de sigur de ea, încât dorea să sărbătorească de pe-acum.
Zgomotul uşii trântite nu îl surprinse… era pregătit, cu limba încordată:
- Spune-mi, te rog, dacă iubirea e oarbă, cum de poate exista dragostea la prima la vedere?
- Ai să fii surprins, veni răspunsul direct şi mult mai rapid decât se aştepta. Există chiar şi dragoste la prima citire!
De data asta nu îi ieşise. Pierduse iar… Oftă şi închise ochii în aşteptarea dimineţii… Altă zi, altă strategie…

De ceva vreme, drumurile spre birou de dimineaţă, îmi sunt întrerupte de un individ care inevitabil îmi cere o ţigară. Angajat al Rosal, mă abordează la ieşirea din scara blocului, rezemat într-o relaxare totală în mătura din dotare, privind cu lehamite coşul de gunoi cu rotile, ce pare că nu a mai văzut gunoi de ceva timp… În fiecare dimineaţă, acest om mă alintă cu apelativul şefu’€™ , eu îl refuz de fiecare dată, dar în acele momente mă întreb cum naiba reuşesc unii oameni să aibă vicii pe care nu şi le pot permite. Dacă nu îţi ajung banii de alcool, tutun, cofeină sau femei, renunţă omule la ele, cum dracu’ de ai devenit dependent?!? Oare dependenţa asta nu e doar iluzie?
La câteva blocuri de mine, pe strada Călugăreni, am descoperit acum vreo săptămână, Asociaţia Românilor Sinceri… Sinceritate, altă iluzie… Un cuvânt frumos, uşor de rostit, dar atât de gol de substanţă… Cine naiba mai e sincer astăzi? Nici măcar eu, care mă ascund în spatele unor cuvinte, pentru a masca neputinţa de a opri timpul… Cum de am ajuns aşa brusc să vorbesc cu prietenii în şoaptă, să ne uităm tot timpul peste umăr, să avem probleme despre care acum 6 luni nici nu credeam că există? Sinceritate… De unde atâta sinceritate, când am ajuns să consumăm reality show-uri regizate la TV, cafea decofeinizată, bere fără alcool, ţigări fără nicotină, “icre” de fasole, femei de cauciuc, presă fără informaţie, iubiri fără dragoste, dulciuri fără zahăr, buget fără surse de finanţare, vibratoare fără baterii…. Muncim fără să luăm salariu, iar alţii iau salariu ca să stea…
Da, deja nu mai e secret, firma în care am lucrat (Airbites) nu mai există, a fost cumpărată de un concurent mult mai mare şi mai potent financiar (RCS & RDS)… E normal, ăsta e capitalismul, peştele mare înghite pe cel mic, balonul e rotund sau poate şi-au dorit mai mult victoria. Nu asta este important, ci felul în care au ales, de exemplu, să se poarte noii acţionari, cu o parte din colegii mei. Umilinţă şi batjocură sunt cuvinte ce doar creează o imagine apropiată de realitatea cu care se confruntă de câteva zile colegii de la biroul din Iaşi… Chemaţi de pe o zi pe alta la Bucureşti, cazaţi într-o magherniţă la marginea capitalei şi puşi să sape şanţuri (băieţii) şi să împartă fluturaşi (fetele), indiferent de poziţia ocupată şi pregătirea profesională, au fost daţi afară pentru indisciplină. Dacă refuzul umilinţei este indisciplină, da, sunt vinovaţi. Sunt vinovaţi că au pierdut nopţi pe drumuri, că au crezut că le va fi bine, că unii au lăsat acasă familii pentru a nu-l supăra pe marele şef…
Ei bine şi în tot rahatul ăsta, eu, care am fost unul dintre norocoşi, plecarea mea din firmă fiind una cât se poate de elegantă şi în condiţii amiabile, mă întreb de ce naiba trebuie să mai existe lucrurile astea? De ce trebuie să ne mai zbatem să facem să fie bine, când de fapt, puterile noastre sunt atât de limitate, încât nu am putea stârni o furtună nici măcar într-un pahar cu apă… De ce trebuie eu să îmi fac iluzii, când aceeaşi minte care mă poartă în cele mai frumoase locuri, gânduri şi trăiri, îmi spune că greşesc?!? Şi, în tot amalgamul ăsta de sentimente, mă întreb de ce naiba sterilizează americanii seringile cu care îi injectează letal pe condamnaţii la moarte?!? E un gest de ultimă atenţie şi îngrijire, sau doar o „aroganţă”?
Ufff, afară e primăvară, poate va fi mai bine…
Aaaa, un sfat şi totodată o rugăminte, pentru prietenii mei, cercetătorii britanici: din cauză că în ultima vreme sunt agresat pe mail cu tot felul de medicamente care mă vor ajuta să „increase my penis”, nu faceţi voi un medicament care să „decrease their vaginas”???
Ce bine e să râzi!

- Poate nu o să mă crezi, dar eu aseară chiar am visat. Am visat că eram mângâiat de o zână bună din poveştile nordice… spuse mai mult şoptit călătorul, sorbind cu nesaţ din halba de bere aflată pe masă, la 31 38 de centimetri de gura sa. Mişcarea era mecanică, părea că mâna aia, asta făcuse toată viaţa. Ridicase halbe de bere pentru saporificarea gurii aceleia ce acum se chinuia cu greu să articuleze cuvinte, dar mai ales să le aşeze într-o frază coerentă…
Barmanul îl privea cu ochi nedumeriţi, încercând să identifice ciudatul grai în care i se adresa proaspătul client. Părea un italian născut cu vreo 60 de ani mai târziu decât ar fi trebuit, un pic dezorientat şi încă în căutarea unui loc pe care să-l poată numi acasă.
- Yeah, you’re right… scăpă el printre dinţi.
- Mă bucur că înţelegi… şopti mai mult pentru sine călătorul. Lucrezi de mult aici? Am fost şi eu o perioadă barman. La mine-n ţară… Îi păcăleam pe străinii ca tine… Ne cosideram frizeri de portofele, iar voi eraţi clienţii cu banii vâlvoi, care cerşeaţi coafuri cât mai minimaliste în portofelele pe care le afişaţi ostentativ pe masă, stâlcind şi bătându-vă joc de limba lui Shakespeare, chiar dacă nu o dobândiserăţi de la mama natură… Voi mai puţin, dar italienii erau de-a dreptul proşti…
- Italy, I knew it! exclamă barmanul satisfăcut de spiritul propriu de observaţie şi intuiţia sa rivalizând cu cea feminină. Another victory for the all knowing bartender!!!
Ridică graţios halba călătorului, acum pătată de spumă semănând cu zăpada din februarie (citise că în Roma a nins anul ăsta pentru prima oară în 25 de ani) şi o umplu la loc fără să se mai sinchisească să o spele înainte. Călătorul apucă toarta şi, cu privirea suspendată în bulele ce părea că nu se mai opresc din ascensiune, oftă… Era primul sunet pe care barmanul îl înţelegea pe deplin. Realiză că, după atâţia ani de stat în spatele tejghelei, putea acum destul de uşor să identifice ţara de provenienţă a clienţilor după felul în care râd sau plâng, dar niciodată după oftat.
Gândul îi fu întrerupt de glasul acum mult mai pătrunzător al călătorului:
- Şi te-am visat şi pe tine. Am visat că voi termina berea asta, voi fugi grăbit spre uşă, iar tu, disperat că nu am plătit, mă vei alerga vreo trei străzi până vei pune mâna pe mine…
Barmanul zâmbi, încă cu gândul la oftatul de acum două minute. Realiză destul de târziu că străinul se află acum mai departe de bar, alergând nebun spre uşa de ieşire. Apucă să mai vadă doar piciorul său drept părăsind localul şi, aruncând halba în maşina de spălat vase, oftă:
- Italians!!! Strange nation!!!
Călătorul întoarse capul şi, mirat că barmanul nu se află în spatele său, se opri gânditor. Dacă partea asta de vis nu s-a îndeplinit, oare nici cea cu zâna nu va deveni realitate? Oftă îndelung şi porni spre nord…

Hai să ne jucăm ascunsa! Hai să ne jucăm ţară, ţară vrem ostaşi! Hai să ne jucăm atinsa! Hai să ne jucăm raţele şi vânătorii! Hai să ne jucăm ceva! Orice! Aşa îmi începeau zilele de vacanţă, zile în care, alături de încă 10-15 puşti de vârsta mea,  cutreieram imensul maidan din spatele blocului de dimineaţă până târziu în noapte. Trăiam într-o lume în care accesoriile şi dispozitivele de care ne bucurăm cu toţii astăzi, existau doar în filme şi cărţi, eventual în poveştile celor mari, pe care oricum nu le credeam, pentru că oamenii mari îi mint pe oamenii mici, nu-i aşa? Nu aveam calculatoare, nu aveam jucării cu telecomandă, nu aveam nici măcar un banal joc de tetris, în schimb aveam o energie incredibilă şi o poftă de joacă teribilă. Spre bucuria mea, eu nu le-am pierdut nici până în ziua de astăzi, iar dacă unora li se pare ciudat să vadă un bărbat de 30 de ani sărind un şotron încropit de nişte copii din cartier, nu pot decât să le transmit: “up yours!”. Da, în decembrie, împreună cu câţiva copii din blocul în care locuiesc acum, am făcut un om de zăpadă, iar bucuria de pe chipul lor atunci când am adus o cratiţă din casă (iartă-mă, mamă, era de la tine!) ca să aibă Omul pălărie, nu o pot descrie în cuvinte… Însă a fost cel mai frumos cadou de sărbători! Iar acum, când gerul de afară îi împinge să stea în casa scării, deşi adulţii îi gonesc pentru că fac gălăgie, eu sar cinci minute coarda cu ei, înainte de a intra în lift. Copiii de la blocul meu mi-au arătat, încă o dată, că, în esenţă, scopul oricărei existenţe trebuie să rămână libertatea de a te putea juca în voie… Viaţa trebuie să fie o joacă şi nu un joc  în care indivizii sunt doar nişte jucării cu telecomandă în mâna vreunui Master Puppeteer atotputernic şi atotştiutor, a cărui singură plăcere cotidiană este călăuzirea paşilor rătăciţi ai umanităţii… Şi nu vorbesc aici despre credinţă, încă nu îmi permit să dezbat acest subiect pe larg, în public. Vorbesc despre toate lucrurile şi faptele ce ne fac să uităm să ne jucăm… Joaca este o treabă foarte serioasă, nu o trata în joacă! Tu când te-ai jucat ultima oară? Ce zici, ne jucăm astăzi?

Dragii mei,

vreau să vă comunic pe această cale că, din toate urările voastre de anul trecut pentru ziua mea, nu s-a îndeplinit decât cea cu “să trăieşti!”. Aşa că, pentru anul ăsta, vă rog să-mi trimiteţi direct bani, ca să fac eu cu ei tot ce îmi doriţi voi. Eventual şi câteva sticle de bere!
Mulţumesc anticipat!

17 decembrie 2008, aştept să intru cu Gâza la ITP. Telefonul sună! Pentru prima oară în atâta timp, soneria îmi pare schimbată. Cu voce tremurândă, mama îmi spune: “Gata! S-a dus!”. Ochii mi se inundă de lacrimi, uit de frig şi de ninsoarea ce cădea atât de lin peste Bucureşti şi plâng… Bunul meu nu mai e!
Cu o seară înainte, mama mă anunţa plângând în hohote că tătăiţul meu nu mai are mult de trăit, însă EL s-a grăbit… TREBUIA să ne vedem de Crăciun… mă aştepta, iar eu îi promisesem că vin…
Bunule, pentru că m-ai învăţat să merg, să înot, pentru primul meci de fotbal pe stadion, pentru Steaua, pentru sandvişurile din pauza mare, pentru că ai plâns pentru mine, pentru că ai suferit ca să nu sufăr eu, pentru că m-ai ţinut în braţe, pentru că m-ai iubit mai mult decât pe tine, pentru Karlovy Vary, pentru colinde, pentru Dunăre, pentru că ai văzut în mine mai mult decât a văzut oricine, pentru glumele şi zâmbetele tale, pentru tot, bunule, îţi mulţumesc! Nu te voi uita niciodată!

Sâmbătă seară am fost la teatru (să trăieşti, Zdubă!).
Nu intenţionez să-mi  fac un obicei din a realiza cronica fiecărei piese vizionate, fiecare dintre noi simte altfel, deci nu voi intra prea mult în detalii. Piesa lui Arthur Miller, Toţi fiii mei,  în regia lui Ion Caramitru, schiţează într-un mod tragic, presărat cu accente violente,  un tablou complet al ceea ce înseamnă încălcarea principiilor moralităţii, renunţarea la adevăr şi împlinirea visului american păşind pe cadavre la propriu. Piesa vorbeşte despre faţa nevăzută a războiului, care face victime nu numai pe câmpul de bătălie, dramele şi traumele sale însoţind, chiar şi după terminarea luptelor, generaţii întregi. Vină, durere, moarte, regrete tardive şi furia neînţelegerii şi neputinţei sunt efectele unei combinaţii stranii dintre război şi dorinţa de îmbogăţire cu orice preţ. Victor Rebengiuc îi dă viaţă lui Joe Keller, un om aparent banal, prosper om de afaceri, cap de familie, soţ şi tată iubitor, transformat treptat în erou negativ, care trebuie să răspundă pentru faptele sale în faţa instanţei supreme, fiul său Chris, interpretat magistral de Dragoş Stemate. Restul ar fi bine să-l descoperiţi singuri! Eu zic că nu o să vă pară rău…

şi tot restul…

Motivele absenţei îndelungate sunt personale şi plictisitoare, aşa că trec direct la fapte. Am primit astăzi o leapşă de la Jane şi, cum am dezamăgit-o deja o dată pe anul ăsta, consider că e cazul să mă conformez. Aşa că, să pornim:

1. Dacă ai putea să intri şi să trăieşti într-o carte, care ar fi aceasta ? Motivează alegerea făcută! (dar într-un film? dar într-un cântec?)
Încă de pe când am citit-o, mi-am dorit să fiu un personaj în Citadela lui A.J. Cronin. Mă imaginam a fi colegul de cercetări al lui Andrew Manson, iar asta se reflectă şi astăzi în dorinţa mea de a deveni cercetător britanic. Revenind la un ton serios, cartea aceasta, pe lângă faptul că mi-a încântat mie sufletul, a stârnit o adevărată revoluţie la vremea apariţiei ei, vorbind englezilor despre sistemul medical corupt al acelor vremuri (sfârşitul anilor ‘30) şi determinând în mare proporţie victoria laburiştilor din ‘45. Ea a fost punctul de plecare în declanşarea reformei sistemului sanitar britanic (poate nu ar strica aşa ceva şi la noi) şi cum eu sunt mai revoluţionar şi mai reformator din fire, să trăiesc în mijlocul acţiunii acestui roman ar fi fost o împlinire. Plus că, la apogeul carierei, dr. Manson şi soţia sa se mută la Londra.
Filmul în care aş vrea să trăiesc este de departe In Bruges. Linişte, un oraş superb, bere şi ciocolată. Plus doi irlandezi ai naibii de simpatici.
Cântec? Hmmm… deocamdată trăiesc în Boulevard of Broken Dreams (de la Green Day, nu Smokie), aşa că nu mă văd deocamdată în altul.

2. Dacă ai putea să-ţi alegi prenumele, care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?
Cum bănuiesc că Cezar iese din discuţie, aş alege tot un nume cu rezonanţă romanică, Traian de exemplu. Sau Tiberiu. În nici un caz Aurelian. Dacă aş fi fată, mi-ar plăcea să mă cheme Maria sau Mădălina. În orice caz, să înceapă cu M, să-şi strângă buzele de necaz că nu mă pot avea, atunci când îmi rostesc numele, toţi porcii ăştia de bărbaţi.

3. În ce altă ţară ai vrea să trăieşti pentru 1 an şi de ce?
Trinidad Tobago. E mai greu de explicat de ce. Să spunem că pentru climă şi apropierea de Venezuela, ţară ce scoate pe bandă rulantă Miss World-uri.

4. Care e visul cel mai neobişnuit pe care l-ai avut şi pe care ţi-l aminteşti?
Oh, Doamne! S-a întâmplat acum vreo doi ani… Înmormântarea mea. Nu arătam chiar rău, aveam costum de fiţe, dar eram numai eu (în sicriu şi pe marginea gropii), un popă şi un gropar. Probabil restul nu ştiau că murisem… În schimb am apreciat la nenea în costum de ninja că mă trimitea la loc cu linişte, loc cu verdeaţă. M-am trezit destul de speriat, dar mi-a trecut repede după ce m-am jucat cu Max.

5. Povesteşte o zi din viaţa ta imaginându-ţi că eşti un animal.
Mă trezeşte la 5 a.m. idiotul ăla de cocoş de munte, sau ce naiba o fi, dar adorm repede la loc, pentru că o piatră bine ţintită pune capăt serenadei. Pe la 10 mă trezesc şi  îmi fac rondul printre mai tinerele femele nou apărute în clan. Ochesc una şi încep să-i fac curte asiduu. Maică-sa nu vede cu ochi buni relaţia dintre noi, drept urmare femela e izgonită din clan, iar eu rămân cu coada în aer şi inima zdrobită. Până pe la 6 seara, mănânc furnici (cele roşii sunt delicioase), vreo două rădăcini de arbuşti uscaţi şi beau apă cu nemiluita dintr-un râu aproape secat. Când nu fac toate astea, sunt doar o biată suricată într-un clan de 30. Îmi trăiesc fiecare clipă aşteptând să vină cei de la Animal Planet să mă facă vedetă şi să pot avea orice femelă. Chiar şi din alte specii.

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană şi de ce ai ales-o?
Aş vrea să fiu pentru o săptămână fiul Angelinei Jolie (and one that’s still nursing ). Motivele cred că sunt mai mult decât evidente. Serios vorbind, cred că mi-aş dori să fiu Modigliani. Toată viaţa lui a fost un roman, sau film dacă doriţi… e prea mult de povestit de ce…

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ţi-ar fi primele gânduri şi ce ai face prima dată?
Cum naiba am rămas tocmai eu singur pe lume şi unde am greşit? Apoi aş căuta o maşină şi aş merge în toate locurile din lume în care vreau să merg şi în care momentan nu pot ajunge (muzee, biblioteci, oraşe, plaje, munţi, tot, tot, tot…). Nu cred că voi mai putea face altceva după ce termin cu vizitele.

Sper că mi-a ieşit bine! Cât de curând, promit să revin şi la scris.

Pentru că Jane e atât de entuziasmată de proiectul acesta, am zis că nu strică să îi dau şi eu o mână de ajutor şi să anunţ evenimentul. Mai multe găsiţi aici, sau cu un clic pe bannerul din dreapta paginii.

Am plecat spre Brăila. Să mai ia sufletul meu încă o pauză… Ne auzim sper, duminică seară, după ce îi batem pe ne bate dinamo. FORZA STEAUA!!!                     

               
Maxu’, scoală, că vin!!!