brăilean de Bucureşti

Dragii mei,

vreau să vă comunic pe această cale că, din toate urările voastre de anul trecut pentru ziua mea, nu s-a îndeplinit decât cea cu “să trăieşti!”. Aşa că, pentru anul ăsta, vă rog să-mi trimiteţi direct bani, ca să fac eu cu ei tot ce îmi doriţi voi. Eventual şi câteva sticle de bere!
Mulţumesc anticipat!

‘r-aţi ai dracului de bucureşteni!

Duminică seară, plimbarea pe strada Academiei mi-a produs o surpriză foarte haioasă. O librărie anunţa cu mare bucurie şi elan că Ne-am mutat aici!!!. Amuzat de inutilitatea anunţului, nu mi-am putut abţine un hohot de râs puternic, imaginându-mi afişul din vechea locaţie: Ne-am mutat de aici!!!

1. Dimineaţa la birou, aştept ca automatul de cafea să-şi termine treaba şi să mai scap de ceaţa din faţa ochilor. Pe scări, tacticos, cu siguranţa omului care ştie întotdeauna ce face şi, mai ales, de ce face, urcă un coleg de la IT. Îl salut cuviincios: “Bună dimineaţa!”. Răspunsul lui mă lasă mască: “Re:!”. După strângerea bărbătească de mână, îl întreb: “Auzi, tu după ce faci vreo boacănă, dai Ctrl+Alt+Delete şi o iei de la capăt?”. Credeam că l-am încuiat cu gluma mea genială, însă replica lui e şi mai tare decât prima: “Asta fac începătorii, eu dau Ctrl+Z…” Şi să mai spună lumea că IT-iştii nu au simţul umorului.

2. Împreună cu un prieten, ne aşezăm la masa unei terase bucureştene. “Două Beck’s, te rog!” dau eu comanda superior. “Decât Ursus şi Heineken mai avem!”, vine răspunsul ospătăriţei excesiv de machiată. M-am ridicat şi am plecat, fără nici o altă explicaţie…

3. Am un prieten care, mai nou, şi-a găsit un maestru pe la Braşov, care cică vindecă aproape orice boală, citeşte chakre, karme, aure, vede aproape tot şi ştie aproape tot, ţine prelegeri despre spirit şi înălţări spre straturi superioare ale existenţei şi alte asemenea bazaconii lucruri. Aseară, prietenul mi-a dat o lovitură grea: “Maestrul meu nu are nevoie de memorie, el se duce unde şi când vrea el, pentru a afla ceva…” Hai, să mori tu?!

4. Seara la o terasă în Vamă, un bun prieten monologhează despre liderul spiritual al sectei japoneze Aum: “Asahara a urmat cursurile şcolii primare într-un centru especially pentru blind kids, el fiind singurul care vedea cu un ochi. Astfel, a devenit the bully of the school, căruia toţi îi ştiau de frică. În timp, şi-a superinflicted his ego, ajungând să se creadă un zeu…” Ia mai zip it, băi corporatistule!

5. Doi amici se contrazic pe o temă oarecare. Unul are 35 de ani, celălalt 28. Într-un moment mai aprins al discuţiei, cel mai în vârstă se foloseşte de următorul argument: “Eşti prost, eu am dreptate mă, pentru că sunt mai bătrân!”. Fără să încerc să iau partea vreunuia dintre ei, îl întreb: “Atunci înseamnă că toţi proştii ar trebui să moară de tineri?”. End of discussion.

era şi timpul… link primit de la Răzvan. Genial!

Motivele absenţei îndelungate sunt personale şi plictisitoare, aşa că trec direct la fapte. Am primit astăzi o leapşă de la Jane şi, cum am dezamăgit-o deja o dată pe anul ăsta, consider că e cazul să mă conformez. Aşa că, să pornim:

1. Dacă ai putea să intri şi să trăieşti într-o carte, care ar fi aceasta ? Motivează alegerea făcută! (dar într-un film? dar într-un cântec?)
Încă de pe când am citit-o, mi-am dorit să fiu un personaj în Citadela lui A.J. Cronin. Mă imaginam a fi colegul de cercetări al lui Andrew Manson, iar asta se reflectă şi astăzi în dorinţa mea de a deveni cercetător britanic. Revenind la un ton serios, cartea aceasta, pe lângă faptul că mi-a încântat mie sufletul, a stârnit o adevărată revoluţie la vremea apariţiei ei, vorbind englezilor despre sistemul medical corupt al acelor vremuri (sfârşitul anilor ‘30) şi determinând în mare proporţie victoria laburiştilor din ‘45. Ea a fost punctul de plecare în declanşarea reformei sistemului sanitar britanic (poate nu ar strica aşa ceva şi la noi) şi cum eu sunt mai revoluţionar şi mai reformator din fire, să trăiesc în mijlocul acţiunii acestui roman ar fi fost o împlinire. Plus că, la apogeul carierei, dr. Manson şi soţia sa se mută la Londra.
Filmul în care aş vrea să trăiesc este de departe In Bruges. Linişte, un oraş superb, bere şi ciocolată. Plus doi irlandezi ai naibii de simpatici.
Cântec? Hmmm… deocamdată trăiesc în Boulevard of Broken Dreams (de la Green Day, nu Smokie), aşa că nu mă văd deocamdată în altul.

2. Dacă ai putea să-ţi alegi prenumele, care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?
Cum bănuiesc că Cezar iese din discuţie, aş alege tot un nume cu rezonanţă romanică, Traian de exemplu. Sau Tiberiu. În nici un caz Aurelian. Dacă aş fi fată, mi-ar plăcea să mă cheme Maria sau Mădălina. În orice caz, să înceapă cu M, să-şi strângă buzele de necaz că nu mă pot avea, atunci când îmi rostesc numele, toţi porcii ăştia de bărbaţi.

3. În ce altă ţară ai vrea să trăieşti pentru 1 an şi de ce?
Trinidad Tobago. E mai greu de explicat de ce. Să spunem că pentru climă şi apropierea de Venezuela, ţară ce scoate pe bandă rulantă Miss World-uri.

4. Care e visul cel mai neobişnuit pe care l-ai avut şi pe care ţi-l aminteşti?
Oh, Doamne! S-a întâmplat acum vreo doi ani… Înmormântarea mea. Nu arătam chiar rău, aveam costum de fiţe, dar eram numai eu (în sicriu şi pe marginea gropii), un popă şi un gropar. Probabil restul nu ştiau că murisem… În schimb am apreciat la nenea în costum de ninja că mă trimitea la loc cu linişte, loc cu verdeaţă. M-am trezit destul de speriat, dar mi-a trecut repede după ce m-am jucat cu Max.

5. Povesteşte o zi din viaţa ta imaginându-ţi că eşti un animal.
Mă trezeşte la 5 a.m. idiotul ăla de cocoş de munte, sau ce naiba o fi, dar adorm repede la loc, pentru că o piatră bine ţintită pune capăt serenadei. Pe la 10 mă trezesc şi  îmi fac rondul printre mai tinerele femele nou apărute în clan. Ochesc una şi încep să-i fac curte asiduu. Maică-sa nu vede cu ochi buni relaţia dintre noi, drept urmare femela e izgonită din clan, iar eu rămân cu coada în aer şi inima zdrobită. Până pe la 6 seara, mănânc furnici (cele roşii sunt delicioase), vreo două rădăcini de arbuşti uscaţi şi beau apă cu nemiluita dintr-un râu aproape secat. Când nu fac toate astea, sunt doar o biată suricată într-un clan de 30. Îmi trăiesc fiecare clipă aşteptând să vină cei de la Animal Planet să mă facă vedetă şi să pot avea orice femelă. Chiar şi din alte specii.

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană şi de ce ai ales-o?
Aş vrea să fiu pentru o săptămână fiul Angelinei Jolie (and one that’s still nursing ). Motivele cred că sunt mai mult decât evidente. Serios vorbind, cred că mi-aş dori să fiu Modigliani. Toată viaţa lui a fost un roman, sau film dacă doriţi… e prea mult de povestit de ce…

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ţi-ar fi primele gânduri şi ce ai face prima dată?
Cum naiba am rămas tocmai eu singur pe lume şi unde am greşit? Apoi aş căuta o maşină şi aş merge în toate locurile din lume în care vreau să merg şi în care momentan nu pot ajunge (muzee, biblioteci, oraşe, plaje, munţi, tot, tot, tot…). Nu cred că voi mai putea face altceva după ce termin cu vizitele.

Sper că mi-a ieşit bine! Cât de curând, promit să revin şi la scris.

Te-am blocat fraiere şi mă mişc de aici când are muşchii mei chef!!!

Gunoiul să-l ridice cine are chef!

Pe mine să nu contaţi!

23 august. Ziua în care România a întors armele împotriva fascismului. Ziua care a scurtat al doilea război mondial cu cel puţin 6 luni de zile (sau cel puţin aşa se spune). Asta în faţa istoriei.
În conştiinţa mea, 23 august este ziua lui Mihai şi atât. Cum o astfel de zi merită  a fi sărbătorită numai în locaţii selecte, vineri 21 august, îmbarcaţi în două maşini, am pornit spre munţii Buzăului, singurele informaţii despre destinaţie fiind câteva impresii preluate de pe net şi o indicaţie a viitoarei noastre gazde, “după Nehoiu, faceţi dreapta spre Gura Teghii (sau Gaura Ţevii)”. Ce nu ne-a spus însă dumneaei este că drumul spre dreapta era un drum plin de pietre, pe care o maşină rulând cu mai mult de 20 km la oră ar fi fost considerată bolid, iar şoferul ei un vitezoman incurabil. Însă toate înjurăturile şi nervii acumulaţi în cei 17 km, au dispărut ca prin minune odată ajunşi la destinaţie, satul Varlaam din comuna mai sus amintită. Pensiunea în care am stat, denumită foarte inspirat pensiunea Varlaam, îşi iţea creştetul roşu din mijlocul pădurii, parcă strigând “aici! sunt aici!”. Dotările au satisfăcut pe toată lumea, curte cu flori multe şi foarte colorate, iarbă cât cuprinde, chiar şi o căpiţă de fân. Undeva în lateral, un grătar numai bun pentru Mariusică să-şi etaleze încă o dată, dacă mai era nevoie, calităţile de bucătar desăvârşit. Nu degeaba proprietarii au alintat-o Peleşul de la poalele Penteleului.
Nu o să intru în toate detaliile excursiei, pot să vă spun că peisajele sunt superbe, că am urcat cu elan adolescentin până a început Mihai să gâfâie, mai bine zis să horcăie, de am zis că îşi dă duhul în creierul munţilor, iar perspectiva coborârii cu un surplus de 100 de kg la bagaj nu părea prea încântătoare, aşa că am fost nevoiţi să facem cale întoarsă după un popas de jumătate de oră.
Am fost şi la cascada Fără Nume şi am aruncat cu pietre în micul lac ce se formase la baza ei, de ziceai că ne-am transformat cu toţii în castori ce vor cu orice preţ să construiască un baraj în calea apei.
Una peste alta, a fost o experienţă reuşită, extrem de reconfortantă pentru creierii mei atât de încercaţi în ultima vreme. Bonusul ce a pus cireaşa pe tortul desfătării mele a fost că Vodafone-ul era singurul operator de telefonie mobilă fără semnal în Varlaam, aşa că telefonul meu a fost folosit doar pe post de aparat foto.

În anii adolescenţei încercam cu prietenul Sorin să recreăm atmosfera videoclipului Evidence, umezindu-ne degetele în paharele de vin sau bere, ne mândream mai pe la toate petrecerile că aveam piesa Easy la o calitate demnă de formatele digitale din ziua de azi şi urlam ca nebunii când auzeam Ashes to Ashes. Sâmbătă seară eu am avut şansa să îmi văd trupa preferată din anii liceului într-un concert live. Sorin nu a putut auzi decât la telefon (cu atât am putut ajuta de data asta) sărbătoarea sonoră din Sala Polivalentă, dar şi aşa, cred că a fost destul de emoţionat. Deşi unii spectatori au plecat dezamăgiţi, printre ei aflându-se şi Costi Rogozanu, eu unul am trăit o mare bucurie. Nu ştiu de ce, dar am simţit nevoia să împart cu voi acest lucru.

Mă enervează proştii, mă irită proştii care se cred deştepţi, mă scot din sărite proştii care se cred deştepţi şi frumoşi, mă înnebunesc proştii analfabeţi sau agramaţi şi îmi vine să-i omor pe proştii care mă fac prost. Aş da de pământ cu toţi proştii care, dacă nu înţeleg ceva, afirmă că acel ceva e o mare porcărie pe care numai un prost (:D) îl poate aprecia. Pe principiul “dacă nu spui prostii, nu se uită nimeni la tine”, îşi fac loc în viaţa noastră tot soiul de personaje al căror IQ îl depăşeşte cu greu pe cel al unei euglene verzi. Proştii sunt periculoşi, proştii îşi petrec majoritatea timpului încercând să demonstreze cât sunt ceilalţi de proşti. Ei se iau la întrecere întotdeauna, replica “facem pariu?” este pentru ei o formă de salut. Proştii ştiu tot, nu au încredere decât în Dumnezeu, dar el oricum nu există, credinţa e pentru proşti, proştii nu cercetează niciodată, ei pur şi simplu ştiu. Argumentele lor variază de la “am văzut pe net” până la “mi-a spus un profesor universitar”. Nu contează că nu mai ţin minte exact site-ul unde au găsit informaţia sau cum îl cheamă pe “profesorul universitar”, tu deja eşti prea mic pentru a te îndoi de ceva atât de vast ca Internetul sau înţelepciunea universitară. Proştii au mania contradicţiei în sânge, pentru ei reprezintă un mod de viaţă, singurul. Proştii sunt eterni şi de neînvins. Ei luptă cu o armă creată de o tehnologie inaccesibilă muritorilor de rând. Arma lor este batjocura, iar când muniţia acesteia se termină, recurg la argumentul corecţiei fizice, pentru că “pumnii lor nu ştie carte, dar poa’ să rupă una”. Oricine are dreptul să fie prost, tragic este că mulţi abuzează de el. Prostia rămâne însă fascinantă în faţa inteligenţei, căci intelectul uman îşi are limitele sale, pe când prostia ba. Mie unul mi-e frică de proşti şi de prostia lor, ei sunt adevăratul pericol al acestei lumi.

pentru Teo

pentru Moşeu

Şi tot pentru Teo: dacă nu ai ajuns tu în Vamă, ţi-am adus eu Vama la Bucureşti.

În atenţia conducerii companiei pe care cu onor o slujesc de mai mult de un an

Dragă şefule,
Îţi scriu aceste rânduri pentru a te ruga să anulezi stupida regulă prin care ne este interzis, nouă angajaţilor, consumul de bere la locul de muncă. După cum tu singur ne-ai învăţat, orice iniţiativă trebuie însoţită şi de o argumentaţie, aşa că mai jos voi expune avantajele acestei decizii. Dacă am avea voie să bem bere în timpul programului de lucru:
- am avea cu toţii un motiv extrem de serios să venim la birou
- oricât de urâte sunt sarcinile pe care ni le vei atribui, le vom rezolva cu mai mult drag (după o bere – două, viaţa pare mai frumoasă şi nimic nu pare prea greu)
- vei arăta mult mai bine în ochii noştri, umilii tăi subalterni
- ca şi consecinţă a avantajului de mai sus, unii dintre colegii noştri ar putea înfiripa adevărate poveşti de dragoste
- comunicarea între departamente va fi excepţională, chiar dacă nimeni nu va înţelege nimic
- berea are efect saporific (înlătură tensiunea nervoasă şi nu induce oboseală) – te-am spart cu asta
- se vor cheltui mult mai puţini bani pe carburanţi, plus că transportul în comun e mai puţin poluant
- iarna se vor reduce substanţial cheltuielile cu termoficarea
- timpul alocat pauzei de masă va fi redus considerabil, pentru că ne vom lua necesarul de calorii zilnice din bere; un litru de bere are 450 kcal, fiind echivalent cu 0,5 kg cartofi, cu 6-7 ouă sau cu 250 grame de pâine
- berea este o băutură naturală, cu un aport mare de vitamine şi minerale; conţine cantităţi însemnate de vitamina B, magneziu, seleniu şi fosfor. Nu ştiu la ce ajută, dar sigur e de bine
- potoleşte setea mai bine şi mai mult timp decât alte lichide, drept urmare vor fi făcute alte reduceri de cheltuieli cu apa minerală sau sucurile.
Deci, ce zici Fane, te-am convins?

Cum în ultima vreme nopţile mi se transformă mai tot timpul în zile, când câinii latră la auzul sirenelor gonind pe Mihai Bravu, iar pisicuţele din faţa blocului se ghemuiesc una în alta dând naştere unui imens bulgăre de blăniţă pufoasă, încep să mă gândesc, ca orice fiinţă înzestrată cu raţiune, la lucruri din ce în ce mai bizare. Încep să îmi aduc aminte de planurile făcute, de călătoriile programate şi niciodată duse la capăt, de lucrurile pe care voiam să le cumpăr din banii câştigaţi din superafacerea mea, de toate cuvintele de care glasul mi s-a speriat în cel mai nepotrivit moment, de gesturile stângace, gândurile nepuse în practică şi câte şi mai câte… Inima începe să pulseze mai tare… Apoi brusc, într-o fracţiune de secundă, mă trezesc că împart aceste gânduri cu un perete din care se iţeşte un tablou semicubist cu decoraţiuni de garduri şi porţi brăilene. Măsuţa pe care zac vreo cinci cărţi începute şi încă nelecturate în totalitate îmi pare goală, iar biblioteca înţesată de cărţi aranjate ca la supermarket mă strigă, dar mă prefac că nu o aud. Mă simt trist, mă simt trădat, mă simt gol. Şi inima bate mai tare… Arunc din gând toate amintirile, inclusiv zâmbetele şi speranţele, mă aşez pe pat şi încep să încerc să plâng. Şi abia atunci realizez că inima bate mai tare… pulsul se transformă în durere… mă acaparează încet, treptat şi lin ca o maree timidă, iar eu o îmbrăţişez atent pentru a nu-i întrerupe ritmul… purtat cu blândeţe pe braţele ei, nu văd tsunamiul ce mă loveşte în spate şi în faţă inundându-mi ochii ce se transformă în tăuri cristaline de munte, cu adâncuri căprui. Strâng din dinţi, încerc să ripostez, îmi iese pe moment, căci scrâşnetul dinţilor şi buza muşcată la un milimetru de sângerare îşi cer dreptul la întâietate, dar nici furtuna trupului nu se dă bătută. Inima bate mai tare… mai tare… Începe ploaia… măruntă, aritmică şi foarte sărată… sau am început să plâng?!? Nu, e imposibil, băieţii nu plâng niciodată… Dar dacă?… Icoana pictată pe lemn de nuc de un meşter popular ce va rămâne anonim în conştiinţa mea îmi zâmbeşte parcă, de pe raftul din care se bat să iasă în faţă două volume din cele trei ale celui mai iubit dintre pământeni… Nu, băieţii nu sunt în stare să plângă… Inima bate şi mai tare… tare… Tâmpla zvâcneşte de parcă sunt în jocul ăla american cu “knock, knock! who’s there?” Nu-mi dau seama dacă cineva încearcă să intre sau eu încerc să ies. Dar, gata, salvarea! 112. Voi câştiga sigur la loto cu numărul ăsta. 112 şi 69… şi 25 decembrie… şi tramvaiul 32… şi 3… Nu, nu 3. Asta e doar ora tristă oferită de ceasul verde de lângă televizorul care n-a mai fost pornit de aproape o săptămână. Şi cum să câştigi cu ora? Nu ai câştigat nimic o viaţă întreagă şi te aştepţi să câştigi într-o oră? Ai pierdut, încetează!!! Xanax-ul cu parfum de crină îmi face cu ochiul. E caraghios. Îl ascund în spatele limbii. Limba asta păcătoasă care a amorţit acum. Era amorţită de mult. Când ar fi trebuit să articuleze formula magică, s-a blocat ca un pinion de Pegas din copilăria ce îmi pare acum atât de aproape. Da, asta era. Copilăria. Nu mi-e dor de copilărie. Eram prost atunci. Nici acum nu m-am schimbat prea mult. Şi totuşi… Xanax-ul se întoarce. Îmi dărâmă pereţii, când în exterior, când în interior. Mă ghemuiesc în colţul patului şi totul devine verde şi albastru. Dacă eram vedetă TV, aveam şi roşu, aşa, mă mulţumesc doar cu verde şi albastru. Ceasul îmi mai face o ofertă, 5:00. Să fie ăsta numărul norocos? O să-l încerc cu siguranţă. Tâmpla a încetat jocul ăla stupid, dar cineva l-a reînceput lângă genunchi… Dar dacă ar putea, băieţii ar fi de acord să plângă? Uff… să vină ziua! Ziua mea! Îmi plac cadourile. Mi-a plăcut dintotdeauna să dăruiesc. Un mulţumesc zâmbit şi un sărut pe obraz fac aproape cât o tonă de haş. Ha! Inima bate mai rar… sau s-a oprit? Nu, căci jocul de lângă genunchi e în plină desfăşurare. S-au îndreptat pereţii. Închid ochii, s-au oprit sirenele de pe Mihai Bravu. Mai latră un singur câine. Sper că dorm şi adorm. A mai trecut o noapte… Bună dimineaţa! Trebuie să joc la loto… dacă voi câştiga, am să plâng de bucurie… Doar nu mai sunt băiat, am crescut azi-noapte!

Aseară am avut parte de cea mai frumoasă cină din viaţa mea şi nu exagerez cu nimic… E adevărat că a lipsit vinul (mea culpa colegilor Mihaela, Crina şi Răzvan! Aveţi dreptate ), dar în rest a fost super. Nu o să vă povestesc ce se afla pe farfurii, las poza color, poate vă daţi seama singuri. Cât despre companie… a fost mai OK decât cina…