brăilean de Bucureşti

Pentru că mi-am dorit o revenire în forţă, astăzi voi aborda un subiect să-i spun cel puţin neobişnuit pentru mine. Am dat întâmplător, acum vreo două zile, de postul acesta. Autorul, un binecunoscut ziarist off şi on line, este extrem de revoltat de mistificarea unei părţi a biografiei generalului în rezervă Iulian Vlad, în volumul România şi comunismul. O istorie ilustrată, autori Dinu C. Giurescu, Al. Ştefănescu, Ilarion Tiu.
Cum am obiceiul de a reacţiona chiar şi la cele mai mici aluzii referitoare la regimul comunist din România, am intrat puţin în detaliile problemei. Se pare că totul a pornit de la o erată ataşată volumului respectiv, în momentul lansării sale la ediţia Bookfest din acest an. În acea erată se precizau următoarele:
La pagina 208, textul de prezentare a lui Iulian Vlad se va înlocui cu următorul:
Vlad. Iulian (n. 23 februarie 1931)
Membru al CC al PCR: 22 noiembrie 1984 -€“ 22 decembrie 1989. Ministru secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Departamentului Securităţii Statului: 5 octombrie 1987 – 22 decembrie 1989.
În decembrie 1989, a dat ordin de consemnare totală a personalului în unităţi. La 17 decembrie a comunicat col. Filip Teodorescu, aflat la Timişoara: „Nu mai ieşiţi din sedii, ca să nu se pună pe seama voastră provocările lor. Şi să nu-l pună păcatul pe careva, dacă trebuie neapărat să iasă, să aibă armă asupra sa. Asta v-am spus-o de la început.”
Nimic neobişnuit până aici, însă, curios din fire, am rugat pe cineva despre care ştiam că are cartea, să se uite la pagina 208 şi să îmi spună ce scrie în textul de prezentare a generalului. Iată ce mi s-a citit:
Iulian Vlad (n. 23 februarie 1931)
În anul 1952, a absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri, cu gradul de locotenent. A lucrat, ca specialist în învăţământul militar, în Ministerul de Interne, până în 1974.
Membru al C.C. al P.C.R.: 22 noiembrie 1984 – 22 decembrie 1989. Ministru secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Departamentului Securităţii Statului: 5 octombrie 1987 – 22 decembrie 1989.
La 31 decembrie 1989, a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de închisoare, pentru implicarea sa în represiunea de la Timişoara şi Bucureşti, înaintea căderii regimului Ceauşescu. A executat doar patru ani din sentinţă, la închisoarea de la Jilava, fiind eliberat în decembrie 1993.
Ca să fiu sigur că nu fac vreo greşeală, am căutat în DEX definiţia verbului a mistifica şi iată ce am găsit: MISTIFICÁ, mistífic, vb. I. Tranz. A induce în eroare; a înșela; p. ext. a denatura, a falsifica adevărul. – Din fr. mystifier, it. mistificare. Lămuriţi-mă voi acum, unde e mistificarea? Informaţia cu condamnarea generalului de Securitate este cât se poate de adevărată şi, culmea, foarte publică, aşa cum se poate verifica aici.
Observând că textul cu pricina nu este scos din burta redactorului de carte şi nici din burta altuia, ca tot românul imparţial, îl întreb şi eu pe distinsul ziarist:
1. Cum vă permiteţi să desconsideraţi munca şi valoarea unui om (redactorul editurii Corint, Lia Decei) pe care nu îl cunoaşteţi, numindu-l un banal redactor şi acuzându-l de cenzură brutală? Dumneavoastră ştiţi că un autor de carte care se respectă, mai ales un reputat istoric şi academician, îşi verifică volumele în fiecare etapă a realizării lor şi, NOTA BENE, fără un bun de tipar prealabil, cartea nu ajunge în tipografie?
2. Vi se pare corect ca eu să vă numesc acum ciracul securistului Iulian Vlad? (conform dex online, CIRAC, ciraci, s.m. 1. (Livr.) Elev, discipol, ucenic. 2. (Depr.) Persoană care împărtăşeşte în mod servil şi mecanic vederile, părerile etc. cuiva. 3. (Inv.) Om de încredere al cuiva. -€“ Din tc. A‡irak.)?
3. Greşesc eu că denunţ acum măgăria pe care de fapt dumneavoastră aţi făcut-o, încercând să apăraţi dreptul la imagine al unui om securist a cărui imagine nu va putea fi spălată nici de un milion de declaraţii ale foştilor săi subordonaţi?
4. Ştiţi proverbul cu „dacă tăceai, filosof rămâneai?”. Pot să pun rămăşag că cei care vor lectura volumul fără erată, varianta falsificată, cum o numiţi dumneavoastră, nici nu vor băga în seamă prea tare pasajul despre Iulian Vlad, pe când ceilalţi da? Puteţi să-i spuneţi asta şi academicianului coordonator de carte, la o şuetă între doi oameni banali.

mulţumesc, Mircea!

Duminică seară, plimbarea pe strada Academiei mi-a produs o surpriză foarte haioasă. O librărie anunţa cu mare bucurie şi elan că Ne-am mutat aici!!!. Amuzat de inutilitatea anunţului, nu mi-am putut abţine un hohot de râs puternic, imaginându-mi afişul din vechea locaţie: Ne-am mutat de aici!!!

Cum în ultima vreme inspiraţia m-a părăsit aproape total, m-am apucat zilele acestea să îmi analizez blogul, una din porţile mele de legătură cu lumea virtuală, alături de Yahoo Messenger şi cele trei adrese de mail. Multe nu ar fi de zis, doar câteva (decât câteva, pentru bucureşteni ) aspecte ce m-au surprins, pentru că până acum nu le conştientizasem.
Primul ar fi că am descoperit că am aveam un blogroll misogin, nici una dintre fetele pe care le citesc cu plăcere zilnic neapărând în lista mea de bloguri. Astfel am purces la o reorganizare a acestuia, au dispărut câţiva bloggeri de care am fost dezamăgit în ultima vreme şi au apărut două fete ce îmi înseninează aproape fiecare zi în care postează, Jane in the attic şi Tomata cu scufiţă.
Apoi, cu ajutorul Woopra, un instrument de monitorizare a traficului muuult mai bun (părerea mea) decât trafic.ro am observat cu plăcere şi satisfacţie deosebite că am cititori în locuri despre care nu am auzit în viaţa mea, cum ar fi localitatea Deleşti din judeţul Vaslui. În afară de spamurile de rigoare, am vizite regulate din Londra, Washington, Haga, Chicago, Iaşi, Otopeni, Curtea de Argeş şi, evident, Bucureşti şi Brăila. Mai apar, destul de des, Timişoara, Cluj-Napoca, Constanţa şi Galaţi.
Cel mai interesant aspect mi se pare însă modul în care au ajuns întâmplător oameni pe blogul meu, căutând informaţii diverse pe Google. Astfel, pe lângă banalele cezar manu, brăila, brăilean, bucureşti, am avut vizitatori ce au căutat, printre altele, următoarele: concursuri cu tauri, poze nimeni altul, poze vechi, copilărie, presă brăileană, formaţia paradox din brăila, a murit michael jackson, ce citesc tinerii sau, preferatul meu, scandaluri sexuale în bucureşti.
Va urma…

Te-am blocat fraiere şi mă mişc de aici când are muşchii mei chef!!!

Gunoiul să-l ridice cine are chef!

Pe mine să nu contaţi!

În volumul Bunul, răul şi urâtul în cinema, Andrei Gorzo spunea: “Dacă le vezi aşa cum trebuie, adică la cinema, fără întreruperi, filmele ţi se întâmplă. Întâmplările din ele rămân întipărite în programul zilei tale, undeva între celelalte întâmplări pe care le-ai trăit şi cele pe care le vei visa la noapte.” Ce bine sună lucrurile în cărţi!  Am fost aseară la film la Mall Vitan (că deh, tot locuiesc în vecinătate) şi am realizat că, în ziua de astăzi, e din ce în ce mai greu să urmăreşti un film în linişte la cinematograf. Un cuplu de imbecili, că alt epitet nu găsesc, aşezat la numai două scaune în dreapta mea, alesese să îşi aducă la vizionare şi bebeluşul în vârstă de numai câteva luni, care a plâns şi s-a foit pe întreg parcursul celor 133 122 de minute ale filmului. Exact în stânga mea, o puştoaică aflată în pragul menstruaţiei şi lipsită de cea mai fină urmă de inteligenţă “uitase” să îşi dea iPhone-ul pe silent şi explica tuturor celor ce o sunau, după politeţurile de rigoare care ţineau între 2 şi 3 minute , că nu mai poate vorbi că deranjează lumea din jur. La al treilea telefon, am liniştit-o eu, explicându-i că e prea târziu, deja ne deranjase pe toţi. Capacul a fost pus tot de această nesimţită, care, la al 5-lea telefon primit în timpul filmului, nu şi-a mai recunoscut melodia, lăsându-l să sune continuu, până când am întrebat-o timid, dacă nu cumva vrea să răspund eu în locul său, în caz că ea se simte prea ocupată sau extenuată. N-a priceput aluzia, aşa că nu mi-am mai obosit gura. Nu vă mai spun că la final a lăsat şi paharul de suc şi punga de floricele între scaune, pentru că era de la sine înţeles. Însă cea mai hilară fază din toată povestea mi s-a părut numele cu care mama handicapatei era trecută în memoria telefonului: Sweet Mom X!!! Adânc, nu? A, mă-sa era chiar cea care iniţiase ultimul apel, cel la care nu voia să răspundă idioata…

P.S.: în weekend plec la Brăila

Cuţu’ a venit pe lume într-o seară rece de toamnă. Era cel mai mic şi mai plângăcios pui dintre cei cinci ai căţeluşei aciuate de vreo doi ani la scara blocului. Băieţelului i s-a făcut milă de el şi cum se părea că până şi cea care îi dăduse naştere îl respinge, l-a luat şi l-a adus în casă. A rezistat cu înverşunare, lacrimi şi promisiuni de note mai mari, opoziţiei ferme a mamei, care găsea tot felul de pretexte pentru a nu păstra lighioana şi cuţu’ a devenit rapid un membru al familiei. Avea locul lui de dormit, într-un vechi coş de rufe, transformat brusc în pătuţ, mergea la toaletă şi îşi făcea nevoile în tăviţa special amenajată pentru el. Nu cerea niciodată mai multă mâncare decât i se oferea, dar chiar şi aşa, nu a simţit niciodată ce este foamea, cele două farfurioare de ciorbă, una pentru mâncare uscată, cealaltă pentru hrană umedă, fiind mai mereu pline ochi. Seara era momentul preferat al zilei, moment în care cuţu’, ghemuit în braţele băieţelului, urmărea, alături de restul familiei ştirile la televizor. Înclina capul gânditor atunci când ceva i se părea a fi în neregulă cu mersul lucrurilor în lumea politico-economică, scâncea timid când vreo catastrofă teribilă era relatată cu zâmbetul pe buze de către prezentatoarea pe care părea să nu o tulbure nimic. Când începeau ştirile sportive, urmărea atent veştile despre echipa preferată, apoi, într-un dezinteres total faţă de restul emisiunii, se îndrepta spre toaletă şi apoi în dormitor, unde îl aştepta cuminte pe frăţiorul lui.
Cuţu’ avea o personalitate puternică şi o memorie de elefant. Nu-l putea suferi pe vecinul de la etajul 4, pe care îl auzise vorbind la telefon cu un prieten despre necesitatea eutanasierii câinilor comunitari. Deşi avea o casă şi un stăpân acum, nu îi uitase pe mama şi fraţii săi, care dispăruseră însă de ceva vreme din preajma blocului. Pe vecin îl trata cu dispreţ, încercările acestuia de a-i intra în graţii lovindu-se mereu de refuzul aristocratic al cuţului. Insistenţa iubitorului de căţei cu stăpân era răsplătită cu un mârâit plin de ură şi un lătrat lung, întins pe vreo 3 octave.
Într-o zi însă, ceva inexplicabil s-a petrecut cu puiul nostru de căţel. Agitat încă de dimineaţă, nu-şi găsea locul, îşi ţinea coada între picioare şi mârâia întruna. De fapt era mai mult un scâncet, dar cei din casă l-au perceput mai mult ca pe o toană a cuţului. Abia spre seară, când se pregăteau de urmărit ştirile, s-au lămurit ce se întâmplase. În noaptea de dinainte, când toţi din casă dormeau adânc, cuţu’ rupsese două perechi de pantofi ai mamei, din motive inexplicabile, probabil, până şi pentru bietul animal. Decizia a fost luată fără acordul puştiului, în doar câteva minute, fără drept de recurs. Cuţu’ se va muta la bunica la curte.
După câteva săptămâni, parcă nu mai era el. Avea mâncare, o curte destul de spaţioasă prin care să zburde, bunicii îl iubeau mult şi îl alintau des, dar dormitul afară, chiar dacă într-o cuşcă special construită de bunelul, din lemn de nuc, reprezenta un adevărat chin pentru căţelul nostru. În plus, îi lipseau serile din faţa televizorului, seri în care se cuibărea în braţele puştiului, părintele său adoptiv. Tristeţea sa a impresionat-o, în cele din urmă, pe mamă, care a acceptat revenirea în apartamentul de trei camere a lui cuţu’. Întors acasă, impresia a fost că cele câteva luni petrecute la curte nu fuseseră decât un vis urât. S-a dus glonţ spre locul de la baie şi şi-a verificat toaleta. Apoi în bucătărie spre bolul cu mâncare deja pregătită. A dat satisfăcut din codiţă şi şi-a luat în primire locul de pe fotoliu în aşteptarea ştirilor de seară. Au trecut aşa ani buni şi în cele din urmă, cuţu’ şi-a dat obştescul sfârşit la o vârstă destul de înaintată. A fost înmormântat în curtea pe care a urât-o din tot sufletul.
Poate părea ciudat ca un câine să aibă preferinţe pentru o viaţă caracteristică rasei umane. Însă cu adevărat bizar şi înfricoşător este atunci când unii dintre semenii noştri bipezi încep să latre şi sar să muşte din senin, fără motiv şi fără preaviz…

Da, fraţilor! A murit Michael Jackson. Am văzut azi noapte pe CNN, pentru că nu puteam adormi din cauza unor mici probleme. Nu am fost niciodată fan al “regelui pop”, dar i-am recunoscut valoarea. E tragic nu că a murit MJ, ci că a murit un om. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, farisei şi fani închipuiţi care v-aţi afişat lacrimile şi durerea în statusuri de messenger, în mailuri lacrimogene sau chiar prin viu grai, voi ştiţi că acum două zile a murit Matei Călinescu? Sau că, înainte cu vreo trei ore înaintea lui Michael, a murit Farrah Fawcett? Şi, poate cel mai grav dintre toate, azi dimineaţă a decedat o fată de 19 ani, împuşcată în cap ieri de fiul dement al unui poliţist din Craiova? Nu vă văd vărsând lacrimi pentru ei, ci pentru un pedofil paranoic, ruşinat de originea sa afro-americană, dependent de droguri, implicat în nenumărate scandaluri sexuale şi financiare, a cărui activitate artistică în ultimii 9 ani a fost un mare 0 (zero)…

… a apărut în această dimineaţă pe Aleea Banu Udrea din sectorul 3… cum păream printre primii care îl descoperă, am sunat la 112 să anunţ ceea ce cred că este spargerea vreunei conducte de apă… o duduie foarte deranjată de apelul meu matinal, mi-a comunicat că nu e treaba ei acest accident şi că să sun la Apa Nova… am rugat-o să-mi comunice un număr de contact, drept pentru care ea mi-a răspuns sec: “căutaţi şi dvs. pe Internet!”. Am înjurat-o în gând, i-am mulţumit pentru pont cu voce tare şi am închis…
P.S.: nu am sunat nici la această oră la Apa Nova şi nici nu mai am de gând să o fac…

Mi-am descoperit o nouă vocaţie: câştigător de concursuri la Radio Guerilla… După biletele de la U2 3D şi cele cinci cărţi de la editura Trei, câştigate în martie, respectiv aprilie, aseară a venit rândul unui CD cu ultimul album Manic Street Preachers, Journal for Plague Lovers, câştigat din maşină în drumul spre casă… Din păcate, încă nu pot trăi din comercializarea acestor premii, dar mă voi strădui mai mult şi, cine ştie, într-un viitor nu prea îndepărtat, voi reuşi…

În Obiectiv-Vocea Brăilei de astăzi, un articol despre mişcarea Schimb de Cărţi… Interesant, deşi titlul, o declaraţie a iniţiatoarei proiectului la Brăila, este total deplasat. O să detaliez în alt post acest lucru, nu despre el vreau să vorbesc acum. Vă rog doar să observaţi în imaginea de mai jos, preluată de pe site-ul ziarului sus menţionat, ce lecturează cu înverşunare asiduuă, tânărul din stânga imaginii. Dacă nu v-aţi dat încă seama, dintre toate cărţile înşirate pe masa din faţa sa, el a ales să citească meniul pub-ului ce găzduia întâlnirea…

Vă vorbeam deunăzi despre influenţa şi prezenţa din ce în ce mai ridicate ale Internetului în viaţa de zi cu zi. Nu o să reiau ideile expuse în acel material, ci am să mă refer la o descoperire făcută întâmplător în cursul zilei de ieri în spaţiul virtual.
În timp ce mă luptam cu traducerea unei proceduri de lucru (deh!… rugăminte de la şef), un link cu un profil de hi5 mi-a parvenit într-o fereastră de messenger. Deşi am tendinţa de a ignora astfel de mesaje, numele respectivului m-a făcut să deschid legătura şi să studiez puţin pagina cu pricina. Personajul în cauză se numeşte Săndel Dyamant şi, din ce am înţeles eu din profilul său, este solist vocal şi clăpar al formaţiei Paradox. Ce cântă exact această trupă nu aş putea să vă spun, nefiind un cunoscător al genului, dar după imaginile vizionate, bănuiesc că este trupa vreunui restaurant de prin Brăila.
Surpriza mare a venit însă când am îndrăznit să accesez pagina cu prietenii lui Săndel. Pe cine credeţi că am găsit la poziţia 1 din cei 217 de prieteni ai Dyamantului? Ei bine, mă credeţi sau nu, oricum se poate verifica, primul şi cel mai drag dintre prietenii lui Săndel este… PSD Brăila.
Mânat mai departe de o curiozitate demnă de un trening Mercedes şi ochelari de soare Dolce şi Cabana, am dat clic pe pagina PSD-ului local. Din păcate, în afară de Săndel, doar alţi 16 oameni au acceptat prietenia PSD-ului brăilean (cel puţin la ora la care au fost scrise aceste rânduri). Asta în condiţiile în care numai Săndel are 217 prieteni în listă. Slabă susţinere în teritoriu, dacă mă întrebaţi pe mine, domnule Bunea-Stancu!
În cele 22 de poze ataşate profilului pesedist, apar candidatul la europarlamentare Marian Dragomir, împărţind promisiuni prin judeţ şi câţiva tineri susţinători ai celor trei trandafiri. Cu părere de rău, trebuie să spun că, pe lângă această încercare puerilă de campanie electorală, mititeii şi berea lui Vanghelie par acţiuni de marketing electoral de fineţe.
Este adevărat că până la urmă fiecare este liber să facă ce vrea, iar dacă cei din PSD au considerat că e o acţiune cu şanse de reuşită, e treaba lor. Dar măcar să o fi făcut cu un pic mai multă minte. Pentru că, orice aţi spune, e stupid să răspunzi la întrebarea “What is PSD doing now?” cu “Pe 7 iunie votăm europarlamentarii!”. Şi mă opresc aici…
O singură întrebare mai am: dacă tot ştiţi ce veţi face pe 7 iunie, nu credeţi că ar trebui să vă fi hotărît deja şi cu cine votaţi? Pentru că eu nu înţeleg din răspunsul vostru că aţi alege candidaţii PSD…
Dar, sunt silit să mă repet, fiecare e liber să facă ce vrea, chiar şi să fie prieten cu Paradox-ul strălucind ca Dyamant-ul…

Materialul a fost publicat şi în Monitorul de Brăila

UPDATE: la 09:21, PSD Brăila are 21 de prieteni pe pagina de hi5

Într-o discuţie avută ieri cu o prietenă, a apărut în dialog întrebarea dacă tinerii din ziua de azi mai citesc sau nu. Instinctual, eu am spus că nu prea… Însă nu a fost nevoie de prea multă muncă de convingere din partea interlocutoarei mele ca să-mi dau seama că greşesc…
Să mă explic puţin: de cele mai multe ori, suntem tentaţi (observaţi că mă includ de bunăvoie aici) să credem că noi, cei trecuţi prin ceva ani de viaţă, absolvenţi de facultăţi care de care mai deosebite şi cu denumiri exotice, suntem cei mai şi cei mai… Un sondaj pe care l-am văzut acum câtva timp arăta că mult prea mulţi copii şi tineri se uită la televizor în detrimentul lecturii. Evident, s-au găsit imediat câţiva “analişti” care să explice superficialitatea tineretului din România de azi. Analizând însă cu adevărat problema, cine poate afirma cu tărie că în adolescenţă nu s-a uitat în draci la televizor, sau, dacă are ceva mai mulţi ani în bagajul vârstei, că nu făcea “nopţi albe” uitându-se la filmele de pe casete VHS cu prietenii? Ei bine da, tinerii din ziua de azi sunt înnebuniţi după Internet. Este spaţiul în care pot fi ceea ce vor, în care pot afla o grămadă de lucruri noi şi în care se pot exprima aşa cum simt. Internetul e locul în care devin cineva, e spaţiul în care sunt băgaţi în seamă, exact lucrurile la care fiecare din noi tânjim, chiar dacă nu o recunoaştem mereu.
Tinerii din ziua de astăzi nu sunt nici mai buni nici mai răi decât eram şi noi la vârsta lor. Ei se înghesuie astăzi la Metallica, noi ne înghesuiam la Iris. Ei poartă Adidas, noi purtam Drăgăşani. Ei beau Coca Cola, noi savuram o bragă sau un Brifcor. Ei mănâncă hamburgeri, noi muşcam cu poftă din mititei. Nu e absolut nici o diferenţă, fiecare generaţie consumă ce îi oferă piaţa, în ton cu vremurile.
Tinerii nu citesc… Parţial adevărat… Tinerii nu citesc destul, cam aşa ar trebui să sune afirmaţia anterioară. Asta evident, în contextul în care pensionarii care se adună “La şahişti” în Cişmigiu dezbat până la epuizare intelectuală, drama artiştilor otomani puşi să aleagă între tradiţionalismul picturii meleagurilor natale şi pictura modernă a maeştrilor din Occident, în romanul “Mă numesc Roşu” al lui Orhan Pamuk sau analizează cu glas critic “Monopolul Suferinţei” lui Emil Cioran. În călătoriile săptămânale cu metroul, observ că cei care au cărţi în mână şi nu tabloide cu vedete de doi lei semiîmbrăcate, sunt tinerii. Ori poate pensionarii care îţi măsoară inteligenţa în vârstă, au în sacoşele de rafie colecţia Cotidianul, sau măcar ultimele 3-4 apariţii de la Humanitas. În librării sau la lansările de carte nu prea văd bătrânei cu plasa cu legume, luptându-se să pună mâna pe un exemplar de carte cu autograful autorului.
Pentru mulţi, cititul se rezumă la gestul de a ţine o carte în mână. Personal, sunt de această parte a baricadei, dar nu pot de asemenea să nu accept înlocuirea paginilor îngălbenite cu un monitor LCD. E romantic şi boem să mergi la bibliotecă, dar este mult mai rapid şi mai eficient să accesezi Encyclopedia Britannica sau Wikipedia.
Se mai arată în sondajul despre care vorbesc, că tinerii preferă filmele în faţa cărţilor. Intelectualii vremurilor noastre explică academic cum filmele tâmpesc şi modelează negativ caracterele în formare ale bieţilor copii. Că există filme proaste nu neagă nimeni. Dar că există şi cărţi poate mai proaste chiar decât filmele, oare nu este tot o realitate? Într-o ţară în care o singură carte costă mai mult decât abonamentul de Internet pe o lună, într-un stat în care şcoala a devenit tărâm experimental pe care se testează diverse forme şi reforme, într-un loc în care un cioban se crede filosof şi se laudă în gura mare cu cele două cărţi citite de el, cei care au înclinaţie spre lectură sau alte forme de consum literar sunt priviţi ca fiind ciudaţi şi oarecum marginalizaţi de gloată. Aşadar nu e de mirare că lectura a încetat de ceva timp să mai fie motiv de mândrie, dar mai ales măsură a valorii.
A citi sau a nu citi, aceasta nu trebuie să fie o întrebare… Cultura se poate forma şi prin producţii audio-vizuale. Şi atunci, la ce sunt bune cărţile? Îmi vine în minte răspunsul lui Nicolae Manolescu: “La totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart.” Alegerea rămâne a domniilor voastre…

Materialul a fost publicat şi în Monitorul de Brăila

Deşi din în ce în ce mai apăsătoare şi mai încărcate de amintiri neregăsite, vizitele mele prin Brăila îmi provoacă încă plăceri pe care Bucureştiul, cu toată grandoarea sa de capitală europeană încă nu mi le poate oferi. Astfel că, de fiecare dată, îmi rezerv timp pentru plimbări prin oraşul vechi, pe malul Dunării şi alte locuri ce îmi fac sufletul să vibreze. Ultima vizită m-a făcut să realizez însă un lucru oarecum bizar şi anume că Brăila noastră, a fost şi va rămâne multă vreme de acum încolo un oraş neterminat.
Trecătorul rătăcit prin Brăila va avea senzaţia că lucrurile se mişcă spre bine. Foarte multe străzi şi clădiri sunt în lucru, trecând poate prin cea mai mare modernizare făcută vreodată în Brăila. Dar odată cu aceasta, Brăila a devenit pur şi simplu un imens şantier, ce pare a nu se mai sfârşi vreodată. Grădina Publică, frumos şi cochet aranjată, dezamăgeşte în două din cele mai fierbinţi locuri ale sale, Muzeul de Etnografie şi Casa Memorială Panait Istrati. Casele în care au locuit Ana Aslan, Constantin C. Hepites sau Petre Ştefănescu Goangă, par a fi fost abandonate de pe vremea turcilor. O fi nimerit orbul Brăila, dar încercaţi să nimeriţi domniile voastre în Brăila, casa în care a locuit Mihail Sebastian, spre exemplu. Nu veţi reuşi pentru simplul motiv că aceasta nu există. Iar exemplele ar putea continua…
Exact confuzia care caracterizează în momentul de faţă societatea românească defineşte şi starea de fapt din Brăila. Pentru un străin, Brăila este un oraş suficient de interesant şi incitant. Din păcate însă, un oraş neterminat, care probabil nu se va termina decât în 40, 50 de ani. De fapt, dacă stau să mă gândesc, nici nu ştiu dacă va putea fi vreodată finalizat, doar dacă reuşeşte să primească mult mai mult răgaz pentru a se aşeza.
Brăila a fost tot timpul într-o cursă continuă cu timpul şi cu sine. Nici vremurile nu au ajutat prea mult, dar nici momentele prielnice nu au fost fructificate la maxim, aşa puţine câte au fost ele în istoria destul de zbuciumată a fostei raiale turceşti. Oricine vrea o privire de ansamblu asupra oraşului rămâne cu un gust amar şi cu cu senzaţia că asistă la un lucru neterminat. Lucrurile neterminate creează o senzaţie de încremenire forţată a timpului, o prelungire a momentului prezent, fără trecut şi fără viitor. Este ca şi cum am lăsa gândurile nerostite, tablourile necolorate şi cărţile necitite până la capăt… Odată cu această înlemnire, până şi natura refuză să evolueze, iar copacul stingher din spatele unei bănci de pe bulevardul Independenţei, brusc încheiat de lama vreunui topor bine ascuţit, este cel mai grăitor martor al acestei stagnări şi al lipsei de continuitate.
Brăila are nevoie urgentă de o analiză a stării sale fizice şi morale. Asta înseamnă conjugarea mai multor tipuri de efort: de timp, de bani şi evident, de inteligenţă. Factorii de decizie ai oraşului, cei mai în măsură să se ocupe de aşa ceva, se străduiesc, însă fără prea mari sorţi de izbândă în contextul actual. Brăila are nevoie de soluţii imediate, rentabile, concrete, nu de strategii ameţitoare cu finalitate atemporală. Restaurarea centrului istoric trebuie făcută după un plan viabil, nu cu lucrări răzleţe ce dau impresia unui spaţiu mutilat. Ce trebuie însă să realizăm toţi brăilenii, cât încă nu e prea târziu, este că nu trebuie sub nici o formă să uităm istoria Brăilei pentru a avea un oraş actual, care să se sprijine pe cel de ieri.

Materialul a fost publicat şi în Monitorul de Brăila

Dumitru Dragomir şi Mircea Sandu au primit în această dimineaţă câte o scrisoare, zic ei de ameninţare. Iată mai jos cele două scrisori, preluate de pe site-ul Gazetei Sporturilor, cu o menţiune: începând de astăzi, şi eu sunt semnatar al acestor două epistole: