brăilean de Bucureşti

- Poate nu o să mă crezi, dar eu aseară chiar am visat. Am visat că eram mângâiat de o zână bună din poveştile nordice… spuse mai mult şoptit călătorul, sorbind cu nesaţ din halba de bere aflată pe masă, la 31 38 de centimetri de gura sa. Mişcarea era mecanică, părea că mâna aia, asta făcuse toată viaţa. Ridicase halbe de bere pentru saporificarea gurii aceleia ce acum se chinuia cu greu să articuleze cuvinte, dar mai ales să le aşeze într-o frază coerentă…
Barmanul îl privea cu ochi nedumeriţi, încercând să identifice ciudatul grai în care i se adresa proaspătul client. Părea un italian născut cu vreo 60 de ani mai târziu decât ar fi trebuit, un pic dezorientat şi încă în căutarea unui loc pe care să-l poată numi acasă.
- Yeah, you’re right… scăpă el printre dinţi.
- Mă bucur că înţelegi… şopti mai mult pentru sine călătorul. Lucrezi de mult aici? Am fost şi eu o perioadă barman. La mine-n ţară… Îi păcăleam pe străinii ca tine… Ne cosideram frizeri de portofele, iar voi eraţi clienţii cu banii vâlvoi, care cerşeaţi coafuri cât mai minimaliste în portofelele pe care le afişaţi ostentativ pe masă, stâlcind şi bătându-vă joc de limba lui Shakespeare, chiar dacă nu o dobândiserăţi de la mama natură… Voi mai puţin, dar italienii erau de-a dreptul proşti…
- Italy, I knew it! exclamă barmanul satisfăcut de spiritul propriu de observaţie şi intuiţia sa rivalizând cu cea feminină. Another victory for the all knowing bartender!!!
Ridică graţios halba călătorului, acum pătată de spumă semănând cu zăpada din februarie (citise că în Roma a nins anul ăsta pentru prima oară în 25 de ani) şi o umplu la loc fără să se mai sinchisească să o spele înainte. Călătorul apucă toarta şi, cu privirea suspendată în bulele ce părea că nu se mai opresc din ascensiune, oftă… Era primul sunet pe care barmanul îl înţelegea pe deplin. Realiză că, după atâţia ani de stat în spatele tejghelei, putea acum destul de uşor să identifice ţara de provenienţă a clienţilor după felul în care râd sau plâng, dar niciodată după oftat.
Gândul îi fu întrerupt de glasul acum mult mai pătrunzător al călătorului:
- Şi te-am visat şi pe tine. Am visat că voi termina berea asta, voi fugi grăbit spre uşă, iar tu, disperat că nu am plătit, mă vei alerga vreo trei străzi până vei pune mâna pe mine…
Barmanul zâmbi, încă cu gândul la oftatul de acum două minute. Realiză destul de târziu că străinul se află acum mai departe de bar, alergând nebun spre uşa de ieşire. Apucă să mai vadă doar piciorul său drept părăsind localul şi, aruncând halba în maşina de spălat vase, oftă:
- Italians!!! Strange nation!!!
Călătorul întoarse capul şi, mirat că barmanul nu se află în spatele său, se opri gânditor. Dacă partea asta de vis nu s-a îndeplinit, oare nici cea cu zâna nu va deveni realitate? Oftă îndelung şi porni spre nord…

Hai să ne jucăm ascunsa! Hai să ne jucăm ţară, ţară vrem ostaşi! Hai să ne jucăm atinsa! Hai să ne jucăm raţele şi vânătorii! Hai să ne jucăm ceva! Orice! Aşa îmi începeau zilele de vacanţă, zile în care, alături de încă 10-15 puşti de vârsta mea,  cutreieram imensul maidan din spatele blocului de dimineaţă până târziu în noapte. Trăiam într-o lume în care accesoriile şi dispozitivele de care ne bucurăm cu toţii astăzi, existau doar în filme şi cărţi, eventual în poveştile celor mari, pe care oricum nu le credeam, pentru că oamenii mari îi mint pe oamenii mici, nu-i aşa? Nu aveam calculatoare, nu aveam jucării cu telecomandă, nu aveam nici măcar un banal joc de tetris, în schimb aveam o energie incredibilă şi o poftă de joacă teribilă. Spre bucuria mea, eu nu le-am pierdut nici până în ziua de astăzi, iar dacă unora li se pare ciudat să vadă un bărbat de 30 de ani sărind un şotron încropit de nişte copii din cartier, nu pot decât să le transmit: “up yours!”. Da, în decembrie, împreună cu câţiva copii din blocul în care locuiesc acum, am făcut un om de zăpadă, iar bucuria de pe chipul lor atunci când am adus o cratiţă din casă (iartă-mă, mamă, era de la tine!) ca să aibă Omul pălărie, nu o pot descrie în cuvinte… Însă a fost cel mai frumos cadou de sărbători! Iar acum, când gerul de afară îi împinge să stea în casa scării, deşi adulţii îi gonesc pentru că fac gălăgie, eu sar cinci minute coarda cu ei, înainte de a intra în lift. Copiii de la blocul meu mi-au arătat, încă o dată, că, în esenţă, scopul oricărei existenţe trebuie să rămână libertatea de a te putea juca în voie… Viaţa trebuie să fie o joacă şi nu un joc  în care indivizii sunt doar nişte jucării cu telecomandă în mâna vreunui Master Puppeteer atotputernic şi atotştiutor, a cărui singură plăcere cotidiană este călăuzirea paşilor rătăciţi ai umanităţii… Şi nu vorbesc aici despre credinţă, încă nu îmi permit să dezbat acest subiect pe larg, în public. Vorbesc despre toate lucrurile şi faptele ce ne fac să uităm să ne jucăm… Joaca este o treabă foarte serioasă, nu o trata în joacă! Tu când te-ai jucat ultima oară? Ce zici, ne jucăm astăzi?

Dragii mei,

vreau să vă comunic pe această cale că, din toate urările voastre de anul trecut pentru ziua mea, nu s-a îndeplinit decât cea cu “să trăieşti!”. Aşa că, pentru anul ăsta, vă rog să-mi trimiteţi direct bani, ca să fac eu cu ei tot ce îmi doriţi voi. Eventual şi câteva sticle de bere!
Mulţumesc anticipat!

17 decembrie 2008, aştept să intru cu Gâza la ITP. Telefonul sună! Pentru prima oară în atâta timp, soneria îmi pare schimbată. Cu voce tremurândă, mama îmi spune: “Gata! S-a dus!”. Ochii mi se inundă de lacrimi, uit de frig şi de ninsoarea ce cădea atât de lin peste Bucureşti şi plâng… Bunul meu nu mai e!
Cu o seară înainte, mama mă anunţa plângând în hohote că tătăiţul meu nu mai are mult de trăit, însă EL s-a grăbit… TREBUIA să ne vedem de Crăciun… mă aştepta, iar eu îi promisesem că vin…
Bunule, pentru că m-ai învăţat să merg, să înot, pentru primul meci de fotbal pe stadion, pentru Steaua, pentru sandvişurile din pauza mare, pentru că ai plâns pentru mine, pentru că ai suferit ca să nu sufăr eu, pentru că m-ai ţinut în braţe, pentru că m-ai iubit mai mult decât pe tine, pentru Karlovy Vary, pentru colinde, pentru Dunăre, pentru că ai văzut în mine mai mult decât a văzut oricine, pentru glumele şi zâmbetele tale, pentru tot, bunule, îţi mulţumesc! Nu te voi uita niciodată!

‘r-aţi ai dracului de bucureşteni!

Duminică seară, plimbarea pe strada Academiei mi-a produs o surpriză foarte haioasă. O librărie anunţa cu mare bucurie şi elan că Ne-am mutat aici!!!. Amuzat de inutilitatea anunţului, nu mi-am putut abţine un hohot de râs puternic, imaginându-mi afişul din vechea locaţie: Ne-am mutat de aici!!!

Cum în ultima vreme inspiraţia m-a părăsit aproape total, m-am apucat zilele acestea să îmi analizez blogul, una din porţile mele de legătură cu lumea virtuală, alături de Yahoo Messenger şi cele trei adrese de mail. Multe nu ar fi de zis, doar câteva (decât câteva, pentru bucureşteni ) aspecte ce m-au surprins, pentru că până acum nu le conştientizasem.
Primul ar fi că am descoperit că am aveam un blogroll misogin, nici una dintre fetele pe care le citesc cu plăcere zilnic neapărând în lista mea de bloguri. Astfel am purces la o reorganizare a acestuia, au dispărut câţiva bloggeri de care am fost dezamăgit în ultima vreme şi au apărut două fete ce îmi înseninează aproape fiecare zi în care postează, Jane in the attic şi Tomata cu scufiţă.
Apoi, cu ajutorul Woopra, un instrument de monitorizare a traficului muuult mai bun (părerea mea) decât trafic.ro am observat cu plăcere şi satisfacţie deosebite că am cititori în locuri despre care nu am auzit în viaţa mea, cum ar fi localitatea Deleşti din judeţul Vaslui. În afară de spamurile de rigoare, am vizite regulate din Londra, Washington, Haga, Chicago, Iaşi, Otopeni, Curtea de Argeş şi, evident, Bucureşti şi Brăila. Mai apar, destul de des, Timişoara, Cluj-Napoca, Constanţa şi Galaţi.
Cel mai interesant aspect mi se pare însă modul în care au ajuns întâmplător oameni pe blogul meu, căutând informaţii diverse pe Google. Astfel, pe lângă banalele cezar manu, brăila, brăilean, bucureşti, am avut vizitatori ce au căutat, printre altele, următoarele: concursuri cu tauri, poze nimeni altul, poze vechi, copilărie, presă brăileană, formaţia paradox din brăila, a murit michael jackson, ce citesc tinerii sau, preferatul meu, scandaluri sexuale în bucureşti.
Va urma…

Sâmbătă seară am fost la teatru (să trăieşti, Zdubă!).
Nu intenţionez să-mi  fac un obicei din a realiza cronica fiecărei piese vizionate, fiecare dintre noi simte altfel, deci nu voi intra prea mult în detalii. Piesa lui Arthur Miller, Toţi fiii mei,  în regia lui Ion Caramitru, schiţează într-un mod tragic, presărat cu accente violente,  un tablou complet al ceea ce înseamnă încălcarea principiilor moralităţii, renunţarea la adevăr şi împlinirea visului american păşind pe cadavre la propriu. Piesa vorbeşte despre faţa nevăzută a războiului, care face victime nu numai pe câmpul de bătălie, dramele şi traumele sale însoţind, chiar şi după terminarea luptelor, generaţii întregi. Vină, durere, moarte, regrete tardive şi furia neînţelegerii şi neputinţei sunt efectele unei combinaţii stranii dintre război şi dorinţa de îmbogăţire cu orice preţ. Victor Rebengiuc îi dă viaţă lui Joe Keller, un om aparent banal, prosper om de afaceri, cap de familie, soţ şi tată iubitor, transformat treptat în erou negativ, care trebuie să răspundă pentru faptele sale în faţa instanţei supreme, fiul său Chris, interpretat magistral de Dragoş Stemate. Restul ar fi bine să-l descoperiţi singuri! Eu zic că nu o să vă pară rău…

1. Dimineaţa la birou, aştept ca automatul de cafea să-şi termine treaba şi să mai scap de ceaţa din faţa ochilor. Pe scări, tacticos, cu siguranţa omului care ştie întotdeauna ce face şi, mai ales, de ce face, urcă un coleg de la IT. Îl salut cuviincios: “Bună dimineaţa!”. Răspunsul lui mă lasă mască: “Re:!”. După strângerea bărbătească de mână, îl întreb: “Auzi, tu după ce faci vreo boacănă, dai Ctrl+Alt+Delete şi o iei de la capăt?”. Credeam că l-am încuiat cu gluma mea genială, însă replica lui e şi mai tare decât prima: “Asta fac începătorii, eu dau Ctrl+Z…” Şi să mai spună lumea că IT-iştii nu au simţul umorului.

2. Împreună cu un prieten, ne aşezăm la masa unei terase bucureştene. “Două Beck’s, te rog!” dau eu comanda superior. “Decât Ursus şi Heineken mai avem!”, vine răspunsul ospătăriţei excesiv de machiată. M-am ridicat şi am plecat, fără nici o altă explicaţie…

3. Am un prieten care, mai nou, şi-a găsit un maestru pe la Braşov, care cică vindecă aproape orice boală, citeşte chakre, karme, aure, vede aproape tot şi ştie aproape tot, ţine prelegeri despre spirit şi înălţări spre straturi superioare ale existenţei şi alte asemenea bazaconii lucruri. Aseară, prietenul mi-a dat o lovitură grea: “Maestrul meu nu are nevoie de memorie, el se duce unde şi când vrea el, pentru a afla ceva…” Hai, să mori tu?!

4. Seara la o terasă în Vamă, un bun prieten monologhează despre liderul spiritual al sectei japoneze Aum: “Asahara a urmat cursurile şcolii primare într-un centru especially pentru blind kids, el fiind singurul care vedea cu un ochi. Astfel, a devenit the bully of the school, căruia toţi îi ştiau de frică. În timp, şi-a superinflicted his ego, ajungând să se creadă un zeu…” Ia mai zip it, băi corporatistule!

5. Doi amici se contrazic pe o temă oarecare. Unul are 35 de ani, celălalt 28. Într-un moment mai aprins al discuţiei, cel mai în vârstă se foloseşte de următorul argument: “Eşti prost, eu am dreptate mă, pentru că sunt mai bătrân!”. Fără să încerc să iau partea vreunuia dintre ei, îl întreb: “Atunci înseamnă că toţi proştii ar trebui să moară de tineri?”. End of discussion.

şi tot restul…

era şi timpul… link primit de la Răzvan. Genial!

România a câştigat Cupa Mondială la handbal feminin după un meci cu Norvegia, campioana europeană şi olimpică în exerciţiu. O performanţă la care compatrioţii noştri purtători de crampoane şi porecliţi jucători de fotbal, doar visează, dar totuşi cele două mari cotidiene de sport româneşti nu catadicsesc să anunţe acest lucru. În schimb, avem iar n declaraţii ale oligofrenului care se foloseşte de ochiul dracului pentru a-şi asfalta calea spre Dumnezeu şi alte ştiri incendiare despre “sportul rege”… Băi idiotule retardat, jeg uman, lătură cu miros de şobolan putrezit, tu nu mai mori odată, să mă pot uita şi eu liniştit la televizor şi să citesc într-un ziar sportiv articole despre sport? MORI, CIOBANE!!! pac pac, mă-nţelegi?